Călătoria mincinoșilor

Aș vrea să vorbesc azi despre un roman ce mi-a plăcut destul de mult și anume despre „Călătoria mincinoșilor” de Karen Maitland.

Consider acest roman ca făcând parte din acel gen de cărți care au la baza lor un mesaj profund creștin chiar dacă nu se vorbește despre Hristos deloc (cum e, de exemplu, „Stăpânul Inelelor” de Tolkien).

Cartea are ca subiect perioada în care ciuma a intrat în Anglia Evului Mediu și urmărește un grup de călători care fug de ciumă și de propriile lor secrete. Vorbind despre Evul Mediu, e clar că apare aici și Biserica (catolică) dar are o prezență majoritar negativă.

Romanul este unul întunecat, aș spune chiar gotic și tratează niște oameni pe care mulți credincioși tind să îi arunce într-o cutie numită „nu mă interesează”. Sunt oameni care nasc disprețul multora și pentru care propria lor existență e o problemă. Totuși autorul s-a descurcat de minune să îi umanizeze și să te facă să ajungi să îi iubești. În an același timp autorul (nu știu dacă e voit sau nu) reușește să prezinte într-un mod profund creștin efectele păcatelor din viața lor.

Reclame

Sinodul din Creta și nepomenitorii (2)

După ce am mai studiat puțin argumentele celor ce se situează împotriva hotărârilor și discuțiilor de la Sinodul din Creta am hotărât să îmi modific puțin poziția prezentată în Sinodul din Creta și nepomenitorii.

În continuare consider că este o mare greșeală ceea ce fac nepomenitorii români și că este o înșelare a vrăjmașului. Ceea ce s-a schimbat a fost poziția mea față de Sinodul din Creta. Din păcate observ că s-a întâmplat așa cum zic eterodocșii despre noi: ortodocșii nu sunt capabili să se întâlnească și să se înțeleagă asupra vreunui lucru. Descopăr în mod neplăcut că acest „sinod” nu prea are de-a face cu Sinoadele Ecumenice. Și înțeleg frustrarea pe care o au unii față de noțiunea de „Sfântul și Marele Sinod”. A fost o caricatură din păcate ce s-a datorat, din nou, luptei pentru putere între diferiți episcopi ortodocși.

Părinți sfinți în România

La începutul apropierii mele de Hristos și Biserica Sa citeam foarte mult despre diferiți părinți înduhovniciți. Erau părinții Cleopa, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Paisie Aghioritul, Porfirie Kavsokalivitul și mulți alții. Era o lume nouă ce mi se descoperea și doream foarte mult să întâlnesc astfel de părinți văzători cu duhul.

În timp am întâlnit astfel de părinți dar nu erau așa cum mi-i imaginam. Poate din cauza atâtor cazuri de întâmplări miraculoase cu acești părinți ce sunt scrise în cărți, te face să îți imaginezi că ți se vor întâmpla tot felul de minuni în momentul în care întâlnești un astfel de părinte.

Cum ne sunt ascultate rugăciunile

Aș vrea să discut puțin despre rugăciune și felul în care acestea lucrează în viața noastră. Scriu acest articol deoarece am observat că mulți oameni caută rugăciuni să le rezolve o problemă sau alta și că sunt cazuri în care Ortodoxia noastră aduce mai mult a unui anumit păgânism decât a Creștinism.

Cu toții știm că sunt mai multe tipuri de rugăciune în care fiecare își are rolul lor: laudă, mulțumire și cerere. Totuși cele mai multe rugăciuni utilizate de oameni sunt rugăciunile de cereri. Chiar și rugăciunea inimii care e considerat aurul cel mai de preț al Ortodoxiei se bazează pe o cerere. E și normal asta deoarece noi suntem într-o stare decăzută, stricată și suntem deseori neputincioși.

Înainte de a vorbi de subiectul propriu-zis al articolului  – cum ne sunt ascultate rugăciunile – aș vrea să vorbesc puțin de rolul rugăciunii în viața noastră. Dacă ne vom uita peste cărțile de rugăciuni, peste cărțile de slujbe din diferite culte creștine vom vedea că nu sunt la fel. Citind rugăciunile respective se poate observa un anumit duh în rugăciunea ortodoxă care nu e același cu cel din rugăciunea catolică. Mi se pare important acest amănunt deoarece anumite persoane consideră dogmele diferitelor culte creștine nefiind importante și că ierarhia bisericească se opune unei unități creștine. Eu nu voi putea fi niciodată catolic sau protestant nu doar datorită dogmelor ci și duhului ce există în catolicism și protestantism. Duhul ce L-am găsit în Ortodoxie simt că este conformă imaginii pe care o am despre Hristos.

Sinodul din Creta și nepomenitorii

Aș vrea să vorbesc în acest articol despre urmările Sinodului de la Creta referindu-mă în special la acești „nepomenitori” care au început o schismă în interiorul Bisericii (chiar dacă unii nu vor să recunoască asta).

Sinodul din Creta a fost precedat de multe scandaluri și a fost urmat de multe scandaluri. Și nu mă refer doar la ceea ce e în România ci și în alte țări. Lumea ortodoxă de azi este atât de prinsă în schisme și ruperi și ură încât eterodocșii zic despre ortodocși că nu sunt în stare să stea în aceiași cameră fără să se certe. Sinodul din Creta a fost cel mai bun exemplu pentru asta: pricina de unitate în lumea ortodoxă și de a da un mesaj comun a ajuns o pricină de certuri, scandaluri și tot felul de acuze.

În urma acestui Sinod, s-a construit în țara noastră 3 tabere: ultra-liberalii (care consideră că Sinodul din Creta a fost un mare succes), ultra-conservatorii (care consideră că Sinodul din Creta a fost o lepădare) și cei cu vederi moderate (care consideră că, deși au fost niște puncte ce trebuiau clarificate mult mai bine în Sinod, totuși e un început bun).

La momentul actual cei mai periculoși sunt ultra-conservatorii deoarece de aici apar schismaticii. Așa a fost în urmă cu un secol când s-a schimbat calendarul și așa e și astăzi.

Câteva cuvinte despre depresie

Citind puțin din mail-ul cu răspunsuri la întrebări Quora am găsit undeva pusă problema depresie și a sinucigașilor ce m-a făcut să scriu acest mic articol. Vreau în acest articol să tratez experiența mea personală în ce privește depresia și să încerc să ofer câteva gânduri ce poate le vor fi de folos altora.

Probabil cei care dau importanță acestui subiect știu că depresia nu e doar o simplă tristețe ci e mai mult de atât: e o boală. Dar probabil puțini știu că depresia are două forme: una mai ușoară (cea de care suferă majoritatea populației de pe glob) și una mult mai severă (ce se exprimă prin dureri fizice, prin imposibilitatea de a mai dormi, de a te mai scula din pat, de a mai funcționa ca un om normal – și nu mă refer la modul figurativ ci la modul propriu: cei din această stare nu sunt capabili nici măcar să se ridice din pat și să facă un duș).

Eu voi trata cazul depresiei mai ușoare deoarece nu am avut ocazia – din fericire – să cunosc starea mai severă decât din cărți. Depresia, cum știu cei care o trăiesc, nu e o stare ce apare odată și a dispărut. E o stare ce e tot timpul acolo, ce tot așteaptă momentul să iasă la suprafață, ce nu te lasă să te bucuri cu adevărat de viață deoarece întotdeauna există în subconștientul tău și te oprește să te bucuri cu adevărat de viață. Oamenii depresivi au cunoscut momente mai plăcute dar ei nu pot spune că au cunoscut vreodată fericirea adevărată, acea fericire ce o aveau înainte de depresie și care îi făceau să se bucure de anumite lucruri din toată ființa lor.

Două cuvinte ce și-au pierdut sensul inițial: credința și dragostea

În 1 Corinteni 13, 13 scrie: Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Aceste 3 virtuți sunt baza învățăturii creștine iar se pare că în ziua de azi baza a fost complet distrusă.

Voi vorbi despre credință și dragoste doar. Motivul pentru care nu vorbesc despre nădejde este că nădejdea are la bază credința. Până la urmă și nădejdea îmi pare a fi o formă de credință, nădăjduiești în ceva ce crezi.

Urmărind video-ul de mai sus am realizat că vrăjmașul a făcut ce a făcut și a reușit să distrugă înțelesul inițial al acestor 2 cuvinte și virtuți – credința și dragostea – iar prin aceasta a reușit să ducă lumea la confuzia în care se află acum.

Ce este dragostea? Primul gând ce ne vine în minte este acel sentiment care apare între o tânără și un tânăr. Următorul gând ce ne vine în minte vorbește de un anumit sentiment ce apare între un copil și părinții lui (pentru copiii care au avut o relație sănătoasă față de părinți). Iar al treilea gând ce ne vine în minte se leagă de acea dragoste creștină. În toate aceste 3 gânduri se vorbește de același lucru: un sentiment care ar trebui să ne ofere o anumită bucurie sufletească când suntem în preajma acelei persoane sau când acea persoană e bucuroasă și care ne oferă o anumită durere sufletească când nu mai putem vedea acea persoană sau acea persoană suferă.

Vladimir Puștan și ortodocșii de azi

De ceva timp am ajuns să îl urmăresc pe Vladimir Puștan deoarece mi se pare puțin fascinant acest om prin modul său de a atrage pe alții și de a-și organiza propriul cult.

La origine fiind un pastor penticostal a ajuns să părăsească acest cult în momentul în care mai marii cultului penticostal au început să îi dea anumite pedepse acestuia. Nici până în ziua de azi nu se știe clar de unde a pornit această schismă din interiorul cultului penticostal: unii ar susține că de vină ar fi relațiile lui Vladimir Puștan cu cei de altă credință (opinie susținută de apărătorii lui Vladimir Puștan) iar alții că ar fi un om de moravuri ușoare (opinie susținută de cei care sunt împotriva lui Vladimir Puștan).

La predicile sale omul spune „Tatăl nostru” și uneori „Simbolul de credință ortodox”, se mai referă la Sf. Ap. Pavel cu titulatura de sfânt cum o fac mulți ortodocși (și cum din păcate unii teologi uită să o facă numindu-l, ca și protestanții, Pavel) și nu are nici o problemă să citească din Părinții Bisericii pe anumite subiecte. Totuși, pentru el Sfinții Părinți sunt la fel ca și pastorii așa că își permite să îi corecteze.

Hercules

M-am uitat astăzi la filmul Hercules (2014) cu Dwayne Johnson. Când era filmul la cinema mă gândeam că e un film ca oricare altul despre Hercule în care acesta se luptă cu ființe fantastice. Mare mi-a fost surprinderea când nu a fost chiar așa.

Marea parte din film prezintă pe Hercule ca pe un personaj care are o forță ieșită din comun și care are formate în jurul lui mai multe legende inventate de Iolaus (nepotul său). Hercules din acest film călătorește cu mai mulți prieteni: profetul Amphiaraus din Argos, hoțul Autolycus din Sparta, războinicul Tydeus din Teba, amazoana Atalanta din Sciția și nepotul lui, Iolaus din Atena. Aceștia împreună cu Hercule îndeplinesc cele 12 legendare munci, legende ce ar fi fost exagerate.

Ce m-a impresionat foarte tare la acest film e faptul că Hercule este prezentat mult mai uman și toate aceste creaturi legendare se arată a fi doar… legendare. Hercule este un personaj cu o forță ieșită din comun dar atâta tot. Cel puțin asta pare o mare parte din film.

Dialog între două lumi

Am hotărât să scriu acest articol ca un răspuns la mai multe campanii inițiate de site-ul Ortodoxia Tinerilor împotriva celor care au o anumită vârstă și nu sunt nici căsătoriți, nici călugăriți sau împotriva homosexualității.

Întâi mă voi referi la problema căsătoriei și a călugăriei. Citisem acum ceva timp o carte în care erau prezentați diferiți sfinți contemporani. Iar aceștia erau din toate categoriile: căsătoriți, călugări, divorțați și necăsătoriți. Ceea ce era comun tuturor era dragostea lor pentru Hristos.

Noi trăim o ruptură între acei călugări citați de astfel de site-uri și oamenii din lumea de azi, o ruptură dată de faptul că e vorba de două lumi diferite. Pe de o parte e lumea acestor călugări bătrâni, o lume trăită într-o perioadă când nu exista toată această tehnologie, când viața era mai simplă iar pe de altă parte este lumea de azi, lumea Internetului, a facebook-ului, lumea oamenilor care nu au nici o direcție. Atacurile demonice de azi sunt mult mai puternice și când spun mai puternice mă refer că sunt în primul rând mult mai fine iar oamenii nu sunt pregătiți dinainte pentru asta ci sunt născuți într-o astfel de lume.