Biserica și lumea de azi

Aș vrea să vorbesc puțin despre știrea apărută recent: https://www.stiripesurse.ro/ips-teodosie-povesteste-scenele-de-groaza-pe-care-le-a-trait-cand-politistii-au-intrat-peste-el-in_1532146.html.

Prima reacție e să te enervezi și să reacționezi cumva la astfel de lucruri. Dar nu e cea mai bună reacție. De când a apărut toată această problemă cu Covid-19 și lucrurile au început să se agraveze era de înțeles că la un moment dat se va ajunge la un conflict dintre Biserică și duhul lumii.

Pot să înțeleg felul în care autoritățile și lumea secularizată văd lucrurile; pot să înțeleg că trebuie păstrată distanțarea, că trebuie purtată masca, că nu ar trebui să sărutăm Sf. Icoane sau Sf. Moaște, că nu ar trebui să ne împărtășim din aceiași linguriță și poate că nu ar strica să evităm să participăm la Sf. Liturghie. Iar până într-un punct sunt de acord cu aceștia. Tocmai de asta cred că răspunsul nu poate fi unul dur.

Despre pocăință

Zilele astea s-a întâmplat în mai multe ocazii să mă lovesc cu felul în care cei necredincioși ne văd pe noi în starea de pocăință. Aș începe acest articol de la câteva cuvinte prin care se descrie un psihoterapeut:

Dacă există un Creator cu un plan divin pentru noi toţi, străin propriei conştiinţe, dacă suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, dacă totul se întâmplă cu voia Lui, avem oare vreun motiv să credem că suntem noi, muritorii, in stare să păcătuim? Dacă Dumnezeu este iubire, ce motive avem noi să fim atât de convinşi că ne va pedepsi? Ce motive avem să ne temem de El? Dacă viaţa este un test, avem vreun motiv să refuzăm ideea că poate tocmai a trăi din plin înseamnă a-l trece? Dacă sacrificiul, suferinţa, căinţa, regretul din viaţa asta ne asigură o viaţă veşnică după moarte, oare cum o vom trăi pe aceea? Oare tot sacrificându-ne, suferind, căindu-ne, abţinându-ne sau “păcătuind” bucurându-ne de tot ce ne-am refuzat in prima.

și câteva cuvinte al unui tip de pe youtube:

Același gen de argumente am găsit la mai multe persoane care nu erau apropiați Bisericii. Cred că aș putea sintetiza din ce am postat mai sus următoarea idee principală: starea de pocăință este o stare bolnăvicioasă, o stare a celor care sunt manipulați și care au un psihic slab. Și despre astea aș vrea să vorbesc.

Despre panică

Mă trezesc dimineața fericit că este o zi de duminică binecuvântată. Este binecuvântată în primul rând deoarece mă voi împărtăși, mă voi uni cu Mirele meu Hristos. Îmi fac canonul de rugăciune și mă duc la Sf. Liturghie. Văd că biserica e puțin mai goală ca de obicei dar preoții și corul cântă așa de frumos încât te simți de parcă ești în cer. Preotul ține predica în care vorbește despre Evanghelia zilei și despre Sf. Grigorie Palama și mai aduce puțin vorba și despre o pandemie și cum totul e cu voia lui Dumnezeu. Urmează și momentul mult așteptat în care mă împărtășesc la Sf. Liturghie și mă bucur de prezența lui Hristos în Sf. Euharistie. Gura o simt plină de sfințenie și parcă nu vreau să o deschid ca să nu iasă acea sfințenie din mine. La sfârșitul Sf. Liturghii preotul ne spune despre o rugăciune primită de la Patriarhie și ne cere să îngenunchiem (cei care putem) împreună cu ei în timp ce fac rugăciunea. După asta oamenii sunt miruiți și plecăm fiecare la casa lui.

Autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainiene

Recent au început să apară noi schimbări în problema spinoasă a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainiene.

Recent sinodul Bisericii Ortodoxe Grecești a decis să recunoască autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainiene (link) iar apoi Biserica Ortodoxă Rusă a răspuns prin scoaterea din comuniune a arhiepiscopului grec Ieronim (link) după ce deja nu-l mai pomenește pe patriarhul ecumenic.

Acum Patriarhul Alexandriei Teodor a zis că va recunoaște autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainiene la care Patriarhia Moscovei a întrerup comuniunea și cu acesta (link).

Un lucru bun din acest scandal ar fi că Arhiepiscopiile Ortodoxe Ruse din Apus au intrat sub conducerea Patriarhiei Moscovei drept răspuns la tot acest scandal declanșat de Patriarhul Ecumenic (link).

Din fericire Patriarhia României a ținut să fie neutru pe această problemă și să încurajeze de a fi respectate Sfintele Canoane (link). Am putea spune că a reacționat în modul cel mai bun posibil.

Indiferent cât se victimizează grecii și ceilalți susținători ai Patriarhiei Ecumenice e clar că acest gest a fost unul strict geopolitic. Patriarhia Ecumenică care ține de SUA a încercat să dea un răspuns Rusiei pentru ocuparea Peninsulei Crimeea. Ce ne salvează pe noi de a nu face greșeala și a recunoaște autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainiene este faptul că avem o situație destul de similară cu rușii în ce privește Mitropolia Basarabiei.

De ce spun că e un lucru bun faptul că PF Daniel nu recunoaște autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainiene? Am găsit acum ceva timp o profeție într-o carte ce a apărut acum mulți ani: Profeții și mărturii creștine pentru vremea de acum. Acolo Sfântul Lavrentie de la Cernigov (1868-1950) zicea despre Ucraina:

„Kievul nu a avut niciodată patriarh. Patriarhii au fost și au trăit totdeauna la Moscova. Feriți-vă de Biserica Autocefală Ucraineană”. Părintele Kronid de la Lavra Pecerskaia l-a contrazis pe părintele, spunându-i că ucrainenii care singuri se sfințesc și uniații au dispărut din Ucraina. Părintele însă cu tristețe i-a răspuns: „Diavolul va intra în ei și ei cu mare putere diavolească se vor uni împotriva Bisericii Ortodoxe. Dar sfârșitul lor va fi rușinos, iar cei ce îi vor urma vor fi pedepsiți de Cel de sus”.

Să îi dea Dumnezeu înțelepciune PF Daniel să nu facă un astfel de gest! Iar asta o spune o persoană care e pro-occidental.

Sf. Liturghie în diferite Tradiții creștine

Sfânta Liturghie împreună cu Sfânta Scriptură aș spune că reprezintă baza creștină. Nici o Biserică nu poate fi numită creștină dacă nu are aceste 2 lucruri de bază: Sf. Scriptură unde Hristos este dăruit omului prin cuvânt și Sf. Liturghie unde Hristos este dăruit omului Euharistic.

În una din zilele trecute (23 octombrie) am avut bucuria să particip la Sf. Liturghie a Sf. Ap. Iacob, ruda Domnului. A fost o binecuvântare această participare și regret că această Sf. Liturghie nu se mai practică azi decât la unele biserici odată pe an. Această Sf. Liturghie este o legătură mai puternică cu primele veacuri creștine și pierderea acesteia e și o pierderii a Bisericii Ortodoxe. În plus, altfel vorbești cu eterodocși când le zici că participi la Sf. Liturghie a Sf. Ap. Iacob decât atunci când le vorbești de Sf. Liturghie a Sf. Vasile cel Mare sau a Sf. Ioan Gură de Aur (niște nume care nu reprezintă mai nimic pentru majoritatea creștinătății din lumea aceasta).

Am atașat aici o listă cu Sf. Liturghii din diferite tradiții creștine: Ortodoxă, Catolică, Coptă, Siriacă, Etiopiană, Armeană, Anglicană și Luterană. Bineînțeles că atunci când mai găsesc alte Sf. Liturghii voi mai adăuga la această listă.

Dincolo de diferențele dogmatice, Sf. Liturghie e centrul vieții creștine și are cel puțin o însemnătate culturală arătând modul în care cultura creștină s-a dezvoltat de-a lungul secolelor.

Despre rea-voință, necunoștință și simplitate

Zilele trecute mi s-a ivit prilejul de care am și profitat pentru a face o vizită la Biserica Armenească din București. De mult timp eram curios să vizitez o biserică care să nu fie nici ortodoxă, nici catolică așa că singura mea opțiune a rămas biserica armenească.

Ajuns la biserică am fost curios și să cumpăr o carte care să vorbească despre istoria, dogmele și tradițiile Bisericii Armene mai ales că eram la curent cu faptul că Bisericile Vechi-Orientale (monofiziții, miafiziții și nestorienii) încep tot mai mult să susțină că și ei ai aceleași dogme ortodoxe ca și noi.

Am zis să iau o carte scrisă de armeni pentru ca să văd felul în care percep ei istoria Bisericii lor (știu că de obicei fiecare grupare când își susține punctul de vedere poate deveni uneori subiectivă așa că de obicei adevărul e undeva pe la mijloc) și am rămas surprins în mod plăcut pe de o parte iar pe de altă parte am simțit iarăși aceiași frustrare pe care o am când văd aceste rupturi în Creștinism.

Reflecție la nunta din Cana Galileii

Auzisem în una din zilele trecute citindu-se din Sfânta Evanghelie episodul nunții din Cana Galileii și mi-a atras atenția mai mult ca alte dăți dialogul dintre Hristos și Maica Domnului (Ev. după Ioan, cap. 2 vers. 1-11).

La nunta din Cana Galileii Maica Domnului află că nu mai este vin așa că se duce la Hristos și Îi spune că nu mai este vin. Răspunsul lui Hristos pare destul de dur în modul în care a fost tradus dar din notele de subsol de înțelege că Acesta nu S-a adresat Maicii Sale în vreun mod irevențios (vezi traducerea ÎPS Bartolomeu a Sfintei Scripturi cu notele de subsol). Hristos îi spune că, până la urmă, nu e treaba Lor ci a celor ce au organizat petrecerea și că oricum nu este momentul să înceapă să facă minuni public. Iar ce se întâmplă în continuare mi se pare foarte interesant. Conform textului evanghelic, Maica Domnului nu-I mai spune nimic. Vorbește direct cu slugile și le spune să facă ceea ce le va porunci Hristos.

Din acest episod sunt niște lucruri interesante ce se pot extrage.

Călătoria mincinoșilor

Aș vrea să vorbesc azi despre un roman ce mi-a plăcut destul de mult și anume despre „Călătoria mincinoșilor” de Karen Maitland.

Consider acest roman ca făcând parte din acel gen de cărți care au la baza lor un mesaj profund creștin chiar dacă nu se vorbește despre Hristos deloc (cum e, de exemplu, „Stăpânul Inelelor” de Tolkien).

Cartea are ca subiect perioada în care ciuma a intrat în Anglia Evului Mediu și urmărește un grup de călători care fug de ciumă și de propriile lor secrete. Vorbind despre Evul Mediu, e clar că apare aici și Biserica (catolică) dar are o prezență majoritar negativă.

Romanul este unul întunecat, aș spune chiar gotic și tratează niște oameni pe care mulți credincioși tind să îi arunce într-o cutie numită „nu mă interesează”. Sunt oameni care nasc disprețul multora și pentru care propria lor existență e o problemă. Totuși autorul s-a descurcat de minune să îi umanizeze și să te facă să ajungi să îi iubești. În an același timp autorul (nu știu dacă e voit sau nu) reușește să prezinte într-un mod profund creștin efectele păcatelor din viața lor.

Sinodul din Creta și nepomenitorii (2)

După ce am mai studiat puțin argumentele celor ce se situează împotriva hotărârilor și discuțiilor de la Sinodul din Creta am hotărât să îmi modific puțin poziția prezentată în Sinodul din Creta și nepomenitorii.

În continuare consider că este o mare greșeală ceea ce fac nepomenitorii români și că este o înșelare a vrăjmașului. Ceea ce s-a schimbat a fost poziția mea față de Sinodul din Creta. Din păcate observ că s-a întâmplat așa cum zic eterodocșii despre noi: ortodocșii nu sunt capabili să se întâlnească și să se înțeleagă asupra vreunui lucru. Descopăr în mod neplăcut că acest „sinod” nu prea are de-a face cu Sinoadele Ecumenice. Și înțeleg frustrarea pe care o au unii față de noțiunea de „Sfântul și Marele Sinod”. A fost o caricatură din păcate ce s-a datorat, din nou, luptei pentru putere între diferiți episcopi ortodocși.

Părinți sfinți în România

La începutul apropierii mele de Hristos și Biserica Sa citeam foarte mult despre diferiți părinți înduhovniciți. Erau părinții Cleopa, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Paisie Aghioritul, Porfirie Kavsokalivitul și mulți alții. Era o lume nouă ce mi se descoperea și doream foarte mult să întâlnesc astfel de părinți văzători cu duhul.

În timp am întâlnit astfel de părinți dar nu erau așa cum mi-i imaginam. Poate din cauza atâtor cazuri de întâmplări miraculoase cu acești părinți ce sunt scrise în cărți, te face să îți imaginezi că ți se vor întâmpla tot felul de minuni în momentul în care întâlnești un astfel de părinte.