Alison şi Eugene (1)

Vreau aici să prezint relaţia dintre Alison şi Eugene ( viitorul păr. Seraphim Rose ), o relaţie foarte frumoasă, o relaţie cum nu ştiu câţi o trăiesc în familiile lor. Voi cita din cartea „Viaţa păr. Seraphim Rose” scrisă de păr. Damaschin de la Mănăstirea Platina.

   Tineri ca Eugene, aflaţi la vârsta conştiinţei de sine şi a foamei spirituale pătrunzătoare, pot să cadă oricând în deznădejdea e a nu-şi găsi rostul în lumea materială şi, ca să-l cităm pe J. Keates „să fie aproape îndrăgostiţi de moartea cea alinătoare”. Deşi nu sunt semne că Eugene ar fi avut aplecări spre sinucidere ( adică ar fi plănuit cum să-şi ia viaţa ), este sigur că a existat şi în el o dorinţă de a muri. În miezul acestei îndoieli şi tulburări, a existat o singură persoană căreia a început să-i deschidă porţile lumii sale lăuntrice. Aceasta era o studentă pe nume Alison.

   În noiembrie 1952, Eugene a mers la un concert de muzică clasică la Bridges Auditorium. […] În drum spre casă, se întâlni cu o cunoştinţă pe nume Dirk Van Nouhuys. Era împreună cu prietena lui, Alison. Eugene o ştia de la un curs de „Istorie a civilizaţiei apusene”, dar nu avusese prilejul să-i vorbească până atunci. Pe de altă parte, Alison i-a remarcat de îndată demnitatea, socotindu-l că este un bărbat foarte frumos, însă ceea ce a impresionat-o cel mai mult, a fost acea profunzime necunoscută şi melancolică din ochii lui.

   După ce Dirk a făcut prezentările, l-a invitat la o cafea împreună cu Alison. Primind invitaţia, s-au îndreptat cu toţii prin frigul nopţii către „Sugar Bowl”, o cafenea micuţă şi ieftină, ţinută de două doamne foarte respectabile. Încălzindu-se cu cafea, au vorbit despre concertul pe care îl ascultaseră şi impresiile ce le lăsase asupra fiecăruia dintre ei.

   După acea întâlnire importantă din noiembrie, Dirk, Eugene, Alison şi încă vreo câţiva, au început să meargă să înveţe la Sugar Bowl. Şi-au alcătuit un grup de prieteni format din studenţii nonconformişti care căutau altceva decât „popularitate şi succes”. Ca şi vechiul grup de prieteni din liceu, şi acest grup se adunase din pasiunea comună pentru muzică, artă şi literatură.

   Ca şi Eugene, Alison era o fiinţă tăcută şi foarte însingurată. Provenea dintr-o familie de artişti, în care mama fusese cântăreaţă de operă, iar unul din unchi, scenarist. La vârsta de 18 ani, trecuse deja în viaţa sa prin multă suferinţă. În viaţa ei existaseră momente prea cumplite, de care nu voia să-şi mai amintească; iar până la vârsta de 8 ani, nu-şi mai amintea nimic. Personalitatea dominatoare şi uneori nemiloasă a mamei, care se iubea numai pe sine, o făcuse să se retragă ca într-o cochilie, fiind foarte timidă faţă de ceilalţi. Încercă să o urmeze pe bunica sa – o creştină evlavioasă; întorcându-se la credinţă mai ales datorită poeziilor lui T. S. Eliot, ajunse o creştină foarte cucernică. Văzându-i trupul subţire şi faţa fină, cu trăsături bine conturate şi părul blond până la umeri, unii ziceau că seamănă foarte bine cu actriţa Lauren Bacall. Ea însă, ar fi preferat să semene mai curând cu Jennifer Jones, actriţa care o interpretase Sf. Bernadette de la Lourdes, când era de vârsta lui Alison.

   Aşa cum am mai spus, în afară de Alison nu mai era nimeni în lume, în faţa căruia Eugene să-şi poată deschide sufletul şi să-şi arate întreaga sa durere. Sentimentele care s-au aprins în urma primei lor întâlniri de la Sugar Bowl, nu aveau nici o legătură cu interesele lor comune. În multe privinţe erau foarte deosebiţi unul de altul. În vreme ce Eugene era ateu de factură nietzscieană, Alison era o bună creştină, care mergea la biserică. În vreme ce el era mişcat doar de idei şi trebuia să se socotească îndelung până ce lua o hotărâre, ea era mişcată de sentimente şi era mult mai nestăpânită. Şi în vreme ce el studia filosofia, ea studia clasicii romantici, scriitoarea ei preferată fiind Emily Bronte. „Totuşi”, spunea Alison, „ne înţelegeam unul pe celălalt. Amândoi eram greu de înţeles de către ceilalţi”. Erau amândoi solitari şi se simţeau stânjeniţi în prezenţa celorlalţi. „Nu simţeam nevoia să ne explicăm stările sufleteşti unul altuia – ci părea că întotdeauna ne înţelegeam fără explicaţii. Nu trebuia să ne prefacem sau ne îndreptăţim unul în faţa celuilalt”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s