Despre unele ispite ale Ortodoxiei de azi

Aş vrea să vorbesc despre câteva ispite ce apar în Ortodoxia de azi. Şi mă voi referi în general la două probleme: filmele „creştine” şi polemicile teologice.

În privinţa filmelor creştine cu toţii ştim că au apărut la televizor atât filme sectare ( care sunt cele mai multe ) cât şi filme catolice, ortodoxe şi copte. De la început trebuie spus că orice încercare de a face un film ortodox duce la un eşec ( cel puţin din punct de vedere duhovnicesc ). Din ce cauză voi explica mai târziu.

Aş vrea să încep întâi cu filmele sectare. Filmele creştin – sectare sunt varză ( mă refer la neoprotestanţi ). Ele au un sentimentalist superficial ce le dă dreptul să schimbe orice dogmă clară în privinţa lui Dumnezeu şi a îngerilor ( la un moment dat într-un serial un înger spunea la Judecătorul Otniel că nici el nu vede ce mare problemă e în faptul că un om ce a făcut multe fapte de caritate totuşi era un afemeiat – un înger bărbat bineînţeles…). Filmele sectare vor să răspândească o morală amestecată cu un sentimentalist superficial şi în nici un caz pe Hristos.Un om care a dat cu capul de necazurile vieţii va vedea că lucrurile nu sunt aşa dulcegi cum sunt în aceste filme. Ei vor să-L aducă pe Hristos şi prin filme dar din păcate, ca şi credinţa lor, o fac greşit şi prost. Personajele de acolo nu au nici un pic de duhovnicie şi nu e de mirat deoarece în neoprotestantism nu există duhovnicie. Eu am crescut cu ideea că Ortodoxia e un creştinism sectar care are un plus faptul că are icoane şi că eşti chinuit să stai ore întregi la biserică în picioare şi nu se pun bănci ca în alte părţi ( deşi mai nou s-a ajuns să se transforme bisericile noastre în nişte biserici catolice cu bănci şi toate comodităţile străine de duhul ortodox care e unul ascetic ). Şi mi se părea foarte săracă spre deosebire de credinţele orientale. În nici un film aşa-ziş creştin nu L-am văzut pe Hristos. Pe îngeri, pe pastori, etc. dar nu pe Hristos. Iar îngerii şi pastorii sunt în viziunea lor nişte moralişti sentimentali superficiali.

Al doilea grup de filme ( cel puţin vizionat de mine ) reprezintă filmele catolice ce în general constă din prezentarea vieţii Mântuitorului Hristos. Părerea mea personală e că asta e cea mai proastă idee posibilă de film. De ce spun asta? Păi în primul rând e vorba de actor. Cum să prezinte un curvar, un om plin de patimi ( aşa cum sunt de obicei actorii din hollywood ) Izvorul sfinţeniei? Cum poate un om păcătos să prezinte acea privire, acel fel de a fi a lui Iisus încât îi atrăgea pe păcătoşi la El fără să le spună dulcegării ieftine. Şi din păcate cei care fac astfel de filme ( mă refer în primul rând la filmul regizorului Franco Zefirelli ) bagă astfel de dulcegării deoarece nu pot transpune prin oameni felul de a fi a lui Hristos. Aşa că aici nu e prezentat Dumnezeu – Omul ( nici nu are cum ţinând cont că joacă aici oameni – dobitoace şi nu oameni – dumnezei ) ci un omuleţ, un vraci care face minuni şi vorbeşte frumos. Hristos e prezentat groaznic, o fiinţă neputincioasă ce îţi provoacă doar dispreţ şi milă. Toată grandoare, căldura, iubirea plin de forţă a lui Hristos nu apare deloc. Şi în loc să-L vedem pe Iisus vedem viaţa unui vraci, viaţa unui vrăjitor neînţeles de nimeni.

Al treilea grup la care mă voi referi sunt filmele ortodoxe şi cele copte ( singurii care au făcut filme ce vor să urmeze o regulă cât de cât ortodoxă prezentând vieţile sfinţilor fără sentimentalisme ieftine ). Care e problema mea aici? Şi aceste filme ( deşi sunt mai bune din punct de vedere duhovnicesc decât categoriile de mai sus ) sunt destul de slabe. De ce oare? Pentru că este imposibil să faci un film despre viaţa unui sfânt. Cum poţi să prinzi în cameră felul de a fi al unui sfânt, harul ce este în el? Mă uit la filmuleţele cu marii duhovnici şi îmi par nişte bătrâni cu dragoste ce vorbesc din Sfinţii Părinţi. În schimb, atunci când îl întâlnesc pe un astfel de om… deja e altceva. Cum poţi să prezinţi în camere video acea privire pătrunzătoare ce alungă toţi dracii din tine? Cum poţi să prezinţi acea dragoste, acel har ce ţi-o inspiră un sfânt de lângă tine? Cunoscând un astfel de om timp de câteva săptămâni doar gândul la acel părinte mă făcea să birui toate ispitele. Nu spun că în aceste filmuleţe nu apare puţin din sfinţenia acelui om dar prea puţin. Iar dacă sfinţii înregistraţi video nu inspiră toată minunăţia lor atunci cum poate să facă asta nişte actori ce nu au atins culmile sfinţeniei? Este imposibil. Cum poţi prezenta prin camere următoarea poezie?

„Un om de muncă, cu spatele lat,

la  răspântia pământului însingurat,

ţine stângaci, ţine cu frică,

între degete aspre, prea mari,

o luminiţă de floare mică,

rumenire subţire de lampadar,

care-i luminează în gând un simţământ de dar.

Şi omul cu floarea fără de nume,

închide ochii grei, de la lume,

de la toate risipirile,

de la toate zările,

de la toate şerpuirile,

şi întâmplările.

Strâns în el, pe inimă sprijinit,

cu faţa stinsă şi amară,

şi-a pus către buze degetul împietrit,

într-o oprire de semn,

anume să vădească,

străvezimea unui pecetluit îndemn:

ca nimic să nu stânjenească,

tăcerile dinăuntru şi din afară.

Şi sub răcoarea de stemă sufletească,

acolo, în pragul somnului şi a vieţii,

lângă căzutele scrumuri din năruirea de veac,

omul pe sine se ascultă,

în pacea pleoapelor închise

şi înserarea scoborâtă

a feţii.

Şi cu degetul la buze, cu floarea în mână,

aplecat cu totul pe marginea simţirii,

îşi aude răsunetul adânc al desăvârşirii,

care-l cheamă ca într-un adânc de fântână

şi-l suie lăuntric şi la fel,

sus, în cerurile Împărăţiei din el,

îl suie cu răsuflarea înceată,

îl suie lin,

în suie cu umblare

de heruvică roată.

Pe din afară el e şui,

e stingher, străin,

pare un năuc hai-hui,

ca o născocire de prisos într-o carte,

cu pletele toate zvârlite într-o parte,

dar el, în el, râvneşte depănat,

râvneşte cugetat şi cuminte,

în sine să se citească,

pe cât se poate.

Cu luare-aminte

şi răspicat,

în cerul său cel mai departe,

încearcă să-şi desluşească,

zodia lui mai mult decât firească,

acolo unde-l aşteaptă înalt,

luceafărul inimii şi a suspinului,

înflorit pe singurătatea sfioasă,

în pâlpâire ţepoasă,

cum e încrucişarea spinului,

cosită şi culeasă,

în iarba de seară,

de îngerul cel nevăzut al destinului,

sub care omul ar vrea să se călugărească.

Şi heruvica roată

bate mereu în el cu o răsturnare

largă şi înceată,

cu o covârşitoare,

dulce dezlegare

de lacrimă curată,

care-i spală toată

asprimea omenească

de pe faţa lui furată

de priveliştea duhovnicească.

Şi gândul său de închinare,

prea-blând şi prea-plin,

duce la inimă mica floare,

în înţelesul închinat al unui Amin.”

Am văzut filme ortodoxe despre viaţa unor călugări. Ce apare acolo? Viaţa exterioară a călugărilor, viaţa călugărilor aşa cum se vede din lume. Cum poţi să prezinţi într-un film ceea ce spune păr. Porfirie despre călugări: „Este lucru mare viaţa călugărească! Foarte mare. Viaţă dumnezeiască, poetică, înaltă, măreaţă. Este o viaţă preaminunată. Monahul se poate afla pe pământ, dar călătoreşte prin stele, în nemărginire. Trăieşte cu mintea în Dumnezeu, în cer. Trăieşte o viaţă preaminunată.”?

Ce să mai spun despre filmele ce prezintă viaţa mucenicilor? Cum poţi prezenta într-un film felul cum ardeau mucenicii de dragostea lui Hristos? Tot ce se prezintă sunt imagini slabe ce vorbesc despre nişte vraci ce nu puteau fi ucişi şi care spuneau alte învăţături decât cele ştiute de cei la putere. Atâta tot.

În filmele ortodoxe iarăşi nu L-am simţit pe Hristos că e prezent. Şi filmele parcă arată viaţa unor vraci, unor vrăjitori ( sfinţii ) şi nu a lui Hristos ce lucrează în ei. Citiţi viaţa unui sfânt şi comparaţi-o cu un film. Nu se aseamănă…

În concluzie, după cum spunea un teolog ( cred că păr. Dumitru Stăniloaie dar nu sunt sigur ) nu se pot face filme ortodoxe. Ortodoxia nu poate fi reprezentată în filme.

Totuşi pe de altă parte aceste filme ce se fac arată ceva despre lumea asta. Mulţi spun că suntem în vremurile din urmă. Iar unul din semne este foamea de Hristos. De ce se fac atâtea filme despre sfinţi, despre Dumnezeu sau chiar despre dumnezei-oameni ( ex.: Spiderman, X-men, Superman etc. )? Pentru că simţim iadul în care ne aflăm şi că trebuie să ne scoată cineva de aici. Nu cărţi, nu teologie ci modele vii. Omenirea de azi are mare nevoie de modele vii ( cum spunea şi Klaus Kenneth ). Şi o ultimă observaţie în legătură cu asta. Aceste filme ne arată şi micimea noastră duhovnicească. Noi avem nevoie de modele vii ( de asta vin cu miile la marii duhovnici ) dar nu ne dăm seama că îi avem lângă noi. Putem lua orice icoană ( chiar şi dintr-un ziar ) sau putem intra într-o biserică şi să vorbim cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu Sfinţii de pe pereţii bisericilor şi din icoane. Acolo sunt prezenţe vii. Mai ales biserica este vie şi sfinţii de pe pereţi nu sunt puşi acolo să arate frumos biserica ci din cauză că acei sfinţi sunt nişte prezenţe reale. Oamenii mai înduhovniciţi le simt prezenţa şi vorbesc cu ei dar noi vedem totul doar ca nişte picturi frumoase. Dacă am fi cât de cât mai în Hristos am vorbi cu ei şi ne-ar povesti ei despre viaţa lor, despre persoana lor şi despre cum să îi urmăm pe ei. Ce să mai vorbesc despre Sfintele Moaşte?

Al doilea punct la care am spus că mă voi referi sunt discuţiile teologice sau mai bine zis polemicile teologice. Trăim azi nişte vremuri foarte ciudate. Avem acces la foarte, foarte multă informaţie duhovnicească, credinţa creştină are libertatea de practică, bisericile sunt toată ziua deschise, avem tot ce ne trebuie pentru a ne face sfinţi dar în schimb sfinţii sunt mai rari ca oricând. De ce oare?

Părerea mea este că una din probleme e faptul că avem prea multă informaţie teologică ( bineînţeles că sunt şi alte cauze cum ar fi faptul că se propovăduieşte păcatul, faptul că noi mâncăm otravă şi trăim într-un mediu otrăvit etc. ). Spunea cineva că înainte oamenii dacă aveau o scriere din Filocalie era bine în schimb noi avem toate cele 12 volume. Dar ei aveau o scriere la care stăteau ani întregi s-o trăiască. La noi nu este aşa. Noi tot timpul citim informaţie nouă. Nu apucăm să începem a aplica ceva din ce am citit şi ne apucăm de altceva. Ce facem noi se poate asemăna cu un sportiv care în fiecare zi îşi face alt program de antrenament tot mai greu. Corpul nu se poate adapta la un program că tot timpul apare cu totul altceva ce reuşeşte doar să obosească corpul. Aşa şi noi. Este prea multă informaţie şi mintea noastră nu mai suportă.

O altă problemă aici e şi faptul că prin aceste bloguri, prin aceste metode de informare foarte rapid noi am ajuns să ne grăbim să judecăm fiecare problemă apărută. Din această cauză noi nu mai apucăm să aprofundăm Ortodoxia cu inima ci o judecăm cu mintea. Iar din această judecată cu mintea apar polemicile teologice.

Vedem că fiecare om ce îi are pe Sfinţii Părinţi la perfecţie în minte îşi ştie bine poeziile: „eu iubesc pe păcătoşi dar urăsc păcatul”, „ecumenismul e o extremă dar stilismul e cealaltă extremă”, „eu sunt cel mai mare păcătos” etc. Ştim cu toţii aceste poezii de corectitudine teologică. Dar problema se pune: cât trăim din ceea ce spunem? Spunea Mitropolitul Antonie de Suroj despre smerenie: „Pentru mine, smerenia nu este, aşa cum se crede, prea deseori, sforţarea stângace a celui care vrea să convingă pe altul că comportarea sa, puţin firească, exprimă această convingere”. În schimb noi încercăm să convingem pe toţi prin argumente şi discuţii.

Foarte mult sunt citaţi Sfinţii Părinţi de ortodocşi ( cam la fel de mult cât e citată Sfânta Scriptură de sectari ) fără să se ţină seama de context, fără să gândească omul puţin ce spune. Putem spune că aceşti ortodocşi nu sunt la fel cu acei sectari? Sunt sectari cu Sfintele Canoane şi Sfinţii Părinţi. Să explic puţin la ce mă refer. Noi mai nou nu analizăm persoana ci analizăm curentul. Dacă ni se pare că persoana este specifică curentului X care este rău atunci omul ajunge în Iad. Şi normal că noi nu judecăm persoana ( aşa cum deseori ne batem cu pumnul în piept ) ci curentul. Altfel spus: toţi sectarii ajung în Iad. Toţi oamenii care îndrăznesc să spună că au sectarii ceva bun ajung în Iad. Noi nu am judecat persoana ci păcatul. Da şi marmota înveleşte ciocolata în staniol.

E o mare problemă faptul că noi judecăm cu mintea şi nu cu inima. Dacă în loc să ne grăbim să atacăm afirmaţiile unuia sau altuia, am încerca să cunoaştem persoana atunci ne-am gândi de două ori înainte să spunem ceva. Azi se foloseşte foarte des cuvântul eretic ( mai nou toţi sunt eretici ) iar mai ales pentru cei din Apus e groaznic. Pentru ei Ortodoxia e o credinţă a fanatismului şi habotnicismului. În schimb păr. Serafim Rose spunea foarte clar că termenul eretic nu se potriveşte azi la toţi cei de alte credinţe. Azi mulţi nu cunosc Ortodoxia deoarece nu a fost nimeni care să le arate Adevărul. Ei n-au văzut modele vii de Ortodoxie ci doar vorbe goale.

Mă gândesc eu: oare la ora actuală câţi oameni au păreri teologice 100% corecte? Şi totuşi ajung toţi în Iad? Nu. Din ce cauză? Pentru că pe Hristos nu-L interesează dogma ci persoana. Hristos când a venit nu a propovăduit dogme, nu i-a obosit pe apostoli şi ascultători cu teorie ci a vorbit la inimi, a vorbit despre iubire. Dogmele au apărut mai târziu în Biserică şi asta din cauză că anumite dogme greşite provocau pe de o parte tulburare multă la oameni şi pe de altă parte aceştia nu mai ştiau cum să se raporteze la Hristos. Iar ereticii sunt cei care deşi ştiu Adevărul ( având dovezi clare nu vorbe goale ) totuşi îl resping. Până la urmă e vorba de o înşelare demonică. Iar azi lucrurile nu mai sunt aşa clare.

Dar revenind la subiect. Discuţiile astea teologice purtate de oameni cu dinţi de lapte arată starea proastă în care ne aflăm. Toţi ne credem mari teologi iar cei de lângă noi pleacă la sectari. De ce oare? Pentru că acolo găsesc mai multă viaţă. Ortodoxia trebuie în primul rând trăită. Şi cum o poţi trăi dacă doar acumulezi intelectual? Cum poţi trăi dragostea dacă doar citeşti despre dragoste şi nu iubeşti pe nimeni? Prea multe vorbe, prea multe bloguri, prea multe discuţii ce nu îşi au rostul. Cred că ar fi de folos să ne îndreptăm mai mult spre rugăciunea ( măcar că acum suntem în post ). Să luăm un cuvânt din Sfinţii Părinţi sau din Sfânta Scriptură şi să rămânem la acel cuvânt până ce îl trăim ( chiar de ne-ar lua zeci de ani ). Şi trebuie să învăţăm să cunoaştem persoana, să legăm relaţii cu persoane nu cu oameni.

În concluzie şi problema asta arată faptul că trăim slab Ortodoxia. Din prea multă informaţie, din prea multă analiză a Ortodoxiei cu mintea, noi nu o mai trăim şi nu mai putem să iubim. Şi Sf. Ap. Pavel spune clar „cunoştinţa îngâmfă iar dragostea zideşte” sau „nu-mi foloseşte la nimic toată înţelepciunea lumii dacă nu am dragoste”.

Anunțuri

2 gânduri despre „Despre unele ispite ale Ortodoxiei de azi

  1. Adevărat a înviat!

    M-am referit la a lega relații mult mai adânci, la a încerca să înțelegem universul omului cu care legăm relații, la a încerca să înțelegem suferința ce îl provoacă pe om să facă anumite lucruri rele, la a încerca să trăim în aproapele nostru și astfel să nu ne mai lovim de judecăți superficiale ci trăind în el să înțelegem că respectivul om caută dragoste ca și noi și tot ce face este o căutare a iubirii.

    Când ai legat relații cu oameni e ușor să îi bârfești că a spus una sau alta sau a făcut una sau alta dar atunci când îți legi persoana ta de persoana celuilalt nu vei mai putea să îl vorbești de rău ci tot ce vei putea face e să suferi pentru alegerile greșite ale celuilalt.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s