Viaţa de mănăstire (5)

Să vă desfătaţi de Scripturi. Să iubiţi studiul. Eu cu cât aud mai des Psaltirea şi canoanele, cu atât nu mă mai satur. Sunt atât de vii şi îmbietoare, că nu te mai saturi. Să citiţi limpede, cuvânt cu cuvânt. Să le rostiţi şi să le ascultaţi; asta ajută mult. Şi unde aflaţi mult miez, să citiţi din nou, ca să înţelegeţi mai bine. Eu ce să vă spun!… Ascult cu sete iară şi iară. Îmi îndulcesc sufletul.

Deci, de vreme ce doriţi fierbinte, de vreme ce citiţi, de vreme ce ascultaţi în biserică cuvintele Mineielor, ale Psaltirii şi ale tuturor cărţilor Bisericii noastre, de vreme ce le simţiţi, să alergaţi îndată ce toacă, să auziţi „Sculându-ne din somn, cădem către Tine, Bunule…”, cu iubire şi înflăcărare. Astfel aţi izbândit ceea ce doreaţi. Sufletul se întoarce la strălucirea cea dintâi, la starea cea dintru început, la întâia frumuseţe.

Precum vedeţi, ne sfinţim fără război şi fără lupte sângeroase. Se bucură sufleţelul nostru, se desfată auzul nostru. Această mulţumire aduce înflăcărare dumnezeiască şi sufletul nostru devine vrednic a primi harul lui Dumnezeu, aşa încât îl sfinţeşte Însuşi Dumnezeu. Fără harul dumnezeiesc, oricâte strădanii am face, nu ne putem sfinţi. În vreme ce prin studiul cuvintelor dumnezeieşti putem lesne, fără multă osteneală, să devenim sfinţi.

Tot ceea ce faci din corvoadă îţi vatămă sufletul. Am spus asta de multe ori. Am văzut şi monahi şi oameni de toate vârstele părăsind desăvârşit Biserica şi pe Dumnezeu, nerăbdând strânsoarea lăuntrică sau pe cea a altor persoane. Din pricina acestei strânsori, nu numai că se împotriveşte Bisericii, ci nici nu o mai vrea. Nu îl mai înrâureşte spre bine. Nu rodeşte. O face silit, fireşte, pentru că a spus-o Bătrânul, a spus-o duhovnicul. Şi zice: „Acum trebuie să merg, de pildă, la pavecerniţă”. Da, toate se fac, dar când se fac doar fiindcă aşa cere tipicul, atunci vatămă, nu folosesc.

Eşti nevoit de multe ori să faci binele. Dar nu trebuie să se facă cu strânsoare, nu foloseşte, nu zideşte. De pildă, ceea ce spunem despre „Doamne Iisuse…”. Dacă îţi sileşti sinele să o facă, în curând vei fi strâmtorat, îl vei arunca în lături şi mai târziu ce va fi? Dacă o faci de corvoadă, te sileşti, te chinuieşti şi izbâcneşte în rău. Se poate, chiar, ca o asemenea împresurare să te facă să nu mai mergi nici la biserică. Adică la biserici nu trebuie să mergi cu siliri şi îmbrânceli, ci cu mulţumire.  Pentru ca să se întâmple acestea, trebuie să iei aminte şi să te desfeţi şi să te bucuri de slujbe, de tropare, de citiri, de rugăciuni. Să iei aminte la fiecare cuvânt, să urmăreşti înţelesurile. Aţi priceput? De acolo începe fericirea.

Anunțuri

Un gând despre „Viaţa de mănăstire (5)

  1. of, ce bine ar fi daca mintea nu ar mai zburda din creanga in creanga precum o maimuta, in timpul slujbelor… cu adevarat acolo ar incepe fericirea !!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s