Viaţa de mănăstire (7)

   În continuare voi scrie nişte cazuri de viaţă mănăstirească şi pustnicească. Întâi voi începe cu un caz de viaţă pustnicească şi anume cel al fraţilor Eugene şi Gleb.

   „NE-AM îndreptat toată atenţia către mutarea la Platina”, scrie Gleb. „Am fost acolo în iarna aceea, în februarie. A căzut zăpadă enormă şi a trebuit să urcăm prin zăpadă până la brâu. Ne-a prins noaptea şi eram uzi complet. Am mers trei ore, dar era minunat – liniştit, pur şi izolat.

   Ne-am hotărât să începem să construim în primăvară. Eugene a învăţat să şofeze şi şi-a luat permis. Filip Potowka din Michigan s-a mutat în casa noastră. Am cumpărat un camion şi am început să plănuim să construim serios, dar am constatat că Filip nu s-a implicat. Nici Laurence, care continua să fie critic. James a vizitat Platina odată, chiar la început, dar n-a fost încântat.

   Era cu siguranţă al nostru! Îl iubeam! Dumnezeu începea să ne arate în chipuri mistice pentru ce era întregul plan. Şi Arhiepiscopul Ioan, ca mai înainte, ne-a ajutat în clipe de îndoială, slăbiciune şi ezitare.

   S-a hotărât ca mai întâi să merg eu şi să stau acolo singur o săptămână,mergând cu autobuzul; şi apoi, duminica următoare, Eugene mă va aduce înapoi până la autobuz şi va petrece el o săptămână singur acolo, în timp ce eu îl voi înlocui ca psalmist în catedrală. Eugene era puţin neliniştit dacă să mă lase să plec, dar fiind un om al naturii, fireşte că a îndrăgit întreaga idee.

   De ziua numelui meu, 2 mai, am primit Sfânta Împărtăşanie şi am luat un autobuz spre Red Bluff. De acolo am început să merg pe jos, căci nu era nici un autobuz până la Platina. Am pornit dimineaţă. Era foarte cald. Am mers câţiva km, apoi cineva m-a luat călare câţiva km, apoi am mers cu piciorul, ducând şi o valiză… Un om mai în vârstă, cu maşină, m-a luat până la casa noastră din pustie. Am stat un timp de vorbă cu el şi apoi am rămas singur – şi se apropia seara. Trebuie să recunosc, nu doar că îmi era puţin teamă, ci foarte tare, mai ales când vânturile de apus de seară au început să sufle şi să urle pe muntele nostru, făcând zgomote ţipătoare ciudate în ramurile copacilor uscaţi. O cucuvea ţipa şi şoareci fugeau peste tot locul, întrucât casa noastră nu avea pereţi, doar o construcţie cadru, cu un acoperiş de tablă bun şi o tindă… am început să mă rog…

   Primul sentiment al pustiei Platina a fost ceva foarte real şi cu adevărat foarte înmiresmat. Aerul era plin de arome necunoscute de flori dulci iar pământul – aproape intoxica. Am început să ridic peretele lateral pe zidul dinspre apus… Am petrecut primele zile cercetând împrejurimile, cu prudenţă, ştiind că dacă mi se întâmplă ceva, eram singur şi nu va şti nimeni. Totuşi, am coborât la magazin de câteva ori, aşteptând o scrisoare de la Eugene…

   Atunci a venit memorabila zi pe care eu o consider că a fost începutul Platinei. Era o zi posomorâtă, întunecată, aceea a Sf. Iov de Pociaev. Eram foarte posomorât, gândindu-mă ce muncă grea aveam de făcut pentru a ne muta şi odată mutaţi, cum vom vieţui? Este atât de nepractic – mutând toate presele acelea ici, etc. Mai aveam şi frica permanentă de neadaptare şi de capătul lumii. Mă întrebam, dacă totul trebuia să fie aşa, deşi întreaga atmosferă în care să-ţi petreci tot restul vieţii era atât de minunată, cu condiţia, desigur, ca să se poată trăi fără apă, piedici din partea clerului, oamenilor, animalelor sălbatice, etc.

   Am petrecut cea mai mare parte a zilei în mare frică şi lacrimi, rugându-mă lui Dumnezeu ca să dea înţelepciune capului meu prost. O simplă trosnitură de copac, sau chiar ciripitul păsărilor, vor fi mărite în proporţii uriaşe şi mă vor înfiora. Noaptea, şoarecii erau nemilostivi şi visele mele înfricoşătoare nu arătau mai bine. Salutam ziua ca viaţă nouă dimineaţa şi apoi dădeam fuga peste tot locul, binecuvântând peste tot, mulţumind lui Dumnezeu că eram în pustie. Vânturile erau sălbatice noaptea; unii copaci au fost doborâţi la pământ de trăsnetul îngrozitor.

   Pe la amiază eram foarte obosit şi L-am rugat pe Dumnezeu să lase ziua să alunece cât mai repede posibil, ca să pot dormi iar Eugene va veni îndată şi mă va elibera! Să mă elibereze de ce? De cine? Dar atunci, care era scopul plănuirii de a petrece restul vieţilor noastre aici? Nu era aceasta o dovadă că totul era doar o fantezie, o escapadă nerealistă osândită eşecului? Îmi era ruşine de teama mea şi am încercat să uit de mine făcând muncă fizică. Dar gândurile, ca muşte supărătoare se vor învârti în jurul meu ca norii, sfâşiindu-mi în bucăţi inima înfricoşată. Nimic nu părea drept, nici o rugăciune nu era de folos, nici mersul sau alergatul prin preajmă. Nu era faptul că eram singur: niciodată nu m-a deranjat să fiu singur, deşi niciodată nu am fost un singuratic. Căpătasem experienţa agoniei deşertului… Singura mângâiere mi-o aduceau vizitele destul de dese ale căprioarelor sălbatice, care veneau şi mă priveau cu mare curiozitate…

   După amiază a început să se întunece şi să se facă mohorât; nori negri grei au acoperit cerul şi printre copaci au început să se scurgă vapori de ceaţă, tot locul prevestea parcă ceva rău. M-am îndreptat spre Cruce în rugăciunile mele, când, dintrodată, mi-a venit o idee cutremurătoare, că noi nu aveam nicăieri o cruce. Şi am început să bat în cuie o cruce mare ca să o pun înaintea uşii… A ieşit mai mare decât mă aşteptam şi nu puteam să o ridic. Pe când o târam cu mare greutate, sfârşit de puteri şi căzând sub povara ei, a început ploaia, în liniştea desăvârşită a pădurii. Singur îmi duceam crucea pe care eu însumi o făcusem şi începusem să mă gândesc. La ce foloseşte asemenea trudă, cine are nevoie de ea?

   Întrucât nu aveam acolo nici o lopată, am putut să sap doar o gaură foarte mică ca să pun în ea crucea. Când săpam, nu mi-am dat seama cât de mare va fi crucea. Acum mi-am dat seama, când stăteam cu crucea în faţa gropii mici. Ce să fac? Nădăjduind să mă eliberez de povara crucii, mi-am adunat toate puterile, am ridicat crucea şi am pus-o în gaură, gândindu-mă că cel puţin voi vedea cât de adânc trebuie să sap. Tot timpul cât o cărasem, cântasem rugăciunea către cruce. Când am pus-o, am simţit îndată că stătea singură. Mirându-mă, am păşit deoparte – şi stătea dreaptă, numai şase centimetri în gaură! Eram uimit şi mi-am dat seama că a fost o minune, un semn pentru mine, un semn care avea o semnificaţie; ca şi cum crucea era suspendată în aer sau susţinută de îngeri nevăzuţi. Am păşit mai departe, am făcut trei mătănii, am sărutat crucea, am sprijinit-o la bază cu pietrele pe care le-am găsit pe acolo şi m-am îndepărtat cu evlavie, neştiind cum să reacţionez. Dar aceea a fost o minune!

   Apoi a început să plouă şi a plouat toată noaptea, în timp ce vântul urla şi ecoul lui răsuna prin toată pădurea.

   În noaptea aceea am avut un vis. Am văzut o mulţime de oameni mergând, într-un fel de marş, în rânduri de aproximativ zece oameni. Eu mergeam lângă Arhiepiscopul Ioan. De cealaltă parte a mea erau prietenii mei şi alţii şi m-au rugat să mijlocesc pentru ei la Arhiepiscopul Ioan. Am promis că aşa voi face. M-am aplecat către Cuviosul Ioan nădăjduind să vorbesc cu el în numele celorlalţi. Am vrut să iau binecuvântare de la el, ceea ce mi-a dat şi i-am sărutat mâna. Apoi m-a apucat repede de mână, s-a uitat drept în ochii mei şi mi-a sărutat şi el mâna. Uimit şi jenat, mi-am dat seama că ceea ce făcuse era pentru a-mi mulţumi că ridicasem o cruce în această pustie. Făcusem Cinstirea Sfintei Cruci peste acest pământ păgân, plin cândva cu demoni, ca Hristos să sălăşluiască în el şi să lumineze această naţiune!

   Când m-am uitat în calendar, mi-am dat seama ce zi era: sărbătorirea Semnului Cinstitei Cruci deasupra Ierusalimului în anul 351 după Hristos şi ziua Sf. Nil de Sora, cel ce a petrecut în pustia Rusiei de nord! Ştiam că era foarte semnificativ. Era o zi cu soare şi cerul era senin, luminos. Am dat fuga să văd dacă crucea mea era la pământ, răsturnată de vântul turbat de noaptea trecută! Dar spre surprinderea mea, aceasta stătea drept, hotărât. Am lăsat-o acolo, nădăjduind că va sta aşa până ce va veni Fratele Eugene să o vadă cu ochii lui, căci urma să vină în ziua aceea.

   În dimineaţa liniştită, caldă de duminică, a apărut o altă luptă de pustie. Eram într-o stare de goană după rugăciune şi hrană. Inima îmi era plină de nădejde şi slavă, că totul va fi bine şi Dumnezeu va binecuvânta îndrăzneala noastră… Am mers către ceea ce se numeşte acum ‘Pinii foşnitori’ şi am dat slavă lui Dumnezeu cu cântare şi laude duhovniceşti. Când m-am întors, am văzut o piatră mare pe drum, pe care am ridicat-o şi am dus-o pe umăr, ca s-o pun la baza crucii. Am mers liniştit, gândindu-mă la Sf. Nil de Sora şi cum îi plăcea lui mai mult decât orice să se afle în pustie desăvârşită. Deodată am auzit, foarte aproape în dreapta mea, un foşnet de frunze. M-am gândit că era o căprioară care s-a speriat şi voia să fugă. Dar n-a mai fost nici o mişcare iar eu, fără să mă mai uit în direcţia aceea, am zis cu glas tare: ‘Ei, de ce nu fugi dacă îţi este atât de frică de mine?’ M-am uitat în sus pe pârtie – şi am înlemnit! Înaintea mea, doar la vreo doi metri mai încolo, stătea o pumă uitându-se la mine! A trebuit să-mi cred ochilor, căci ni s-au întâlnit privirile şi amândoi nu îndrăzneam să ne mişcăm. Era cea mai frumoasă creatură pe care o văzusem vreodată, de o sută de ori arăta mai bine decât în toate pozele sau în grădinile zoologice! Era întruparea cea mai desăvârşită a regelui deşertului, personificarea pustiei în care venisem să sălăşluiesc! Avea blana de culoarea aceea frumoasă a pământului cu o nuanţă de violet; avea ochii de un albastru limpede. Stătea mai sus decât mine pe deal şi doar într-o secundă ar fi sărit pe mine. Nu s-a mişcat; nici eu. Nu ştiam ce să fac. Mă gândeam să arunc în ea piatra aceea pe care o cărasem pe umăr, în caz că ar fi sărit la mine, dar nu-mi păsa dacă aş fi fost sfârtecat în bucăţi de această creatură desăvârşită, care aparţinea locului – în timp ce eu eram un intrus. Am început să mă rog lui Dumnezeu să o binecuvinteze, iar pe mine să mă lase să plec în pace. Am făcut un pas înainte, continuând să privesc drept în ochii ei liniştiţi. Era clar că era curioasă să mă vadă. Poate că nu văzuse un om niciodată în viaţa ei, un om care fusese creat să o stăpânească şi care a devenit slab şi temător la orice zgomot din natură, care fusese făcută ca el s-o stăpânească. I-am şoptit cu blândeţe: Lasă-mă să plec! Mi-e frică de tine! Eu nu-ţi fac nici un rău! Dar vreau să mă sălăşluiesc aici cu tine, decât cu oamenii care ne vatămă.’ Nu ştiu de ce am spus asta, rugând-o să mă accepte. Am mai făcut un pas înainte, în timp ce încet, am întors spatele înspre direcţia în care trebuia să merg. Era liniştită; n-a făcut nici măcar o mişcare, totuşi m-a urmărit cu privirea. Am mai făcut paşi înapoi, neluându-mi privirea de la ea, apoi treptat am mărit paşii până când am început să alerg. Ea a rămas nemişcată, privindu-mă într-o linişte desăvârşită! Am fugit acasă şi de frică am sărit în sacul de dormit şi m-am rugat. Când m-am liniştit, am spus rugăciuni de mulţumire; dar n-am să uit niciodată frumuseţea acestei creaturi a lui Dumnezeu, care împrăştia un fel de nobleţe, putere, linişte şi măreţia lucrărilor lui Dumnezeu, cu adevărat minunat!… Era într-adevăr o experienţă mistică, deşi ştiu că nu a fost o viziune şi că eu am întâlnit de fapt o fiară sălbatică şi eram cu totul înfricoşat. Dar în această întâlnire a fost o strălucire a lui Dumnezeu, poate pentru că eu ştiam că înfruntam moartea şi asta făcea trauma mai mare. Dumnezeu mi-a dat o mică experienţă a pustiei celei adevărate! Adesea când mă gândesc la ea, la frumuseţea ei sălbatică, vărs o lacrimă de veneraţie înaintea lui Dumnezeu.

   În aceeaşi zi, seara, au sosit Eugene şi cu Filip iar eu am plecat la San Francisco. Când s-a întors Eugene, cu o săptămână mai târziu, mi-a povestit experienţa sa, căci voiam să ştiu dacă visul pustiei putea fi o realitate, dacă o puteam îndura. Mă tânguiam că mă simţeam strivit în catedrală, că în ciuda iubirii mele desăvârşite pentru slujbe, m-am simţit dat la o parte şi că nu mă simţeam bine în lumea bisericii…

   De la magazinul nostru am mers spre apus, către plaja din Sea Cliff, care făcea parte din oraş, unde erau locuinţe scumpe. Puteam merge acolo adesea, ca să scăpăm de compania soborului.203 Era târziu şi un apus frumos începea să cuprindă cerul. N-am avut încă prilejul să-i povestesc ce ‘înflăcărare’ am avut pentru ‘cruce’, când m-a întrerupt şi mi-a spus cele ce urmează.

   Când au venit la Platina, Filip a arătat îndată că nu-l interesează pustia. El era foarte leneş; se ducea de mai multe ori pe zi în oraş să-şi ia o bere, ceea ce desigur că îl obosea pentru toată ziua, şi a plecat repede. Eugene a rămas singur. El a ales o bucată de pământ pentru tipografie, a tăiat nişte copaci, a pus o fundaţie de buşteni şi a făcut nişte blocuri din ciment pentru piloni. Când a fost gata să pună traversele pentru fundaţie a mers să se odihnească şi s-a rugat. Când s-a întors în acel loc şi era gata să înceapă fundaţia, deodată a sărit de frică pentru că în mijlocul pământului marcat, un şarpe uriaş – un şarpe cu clopoţei – a ieşit afară, revendicându-şi domeniul. A intrat în panică, neştiind ce să facă, fiind foarte conştient de primejdia de neocolit a acelei reptile. Atunci el şi-a dat seama că şarpele simboliza puterea răului, care voia să ne împiedice să ne mutăm acolo. Şi a luat lopata cu marginile plate pe care o adusese din San Francisco, a spus o rugăciune către Sf. Gheorghe, ucigătorul de balaur, şi-a făcut cruce şi a ucis şarpele cu o singură lovire – şi a ridicat o tipografie pe acest loc pentru a propovădui cuvântul biruitor al lui Dumnezeu la toată lumea vorbitoare de limbă engleză.

   În aceeaşi seară, fiind istovit, a mers înăuntru să se odihnească pe scaunul său pliant, în timp ce uşa de la verandă a rămas deschisă. Fie că moţăia, fie că doar se odihnea, a văzut că Arhiepiscopul Ioan a apărut în verandă, înveşmântat într-o rasă neagră. Neştiind dacă era o arătare sau un vis, fără să sară în sus, socotind că trebuie să fie vreun prilej pentru care să se afle acolo, ştiind foarte bine că Arhiepiscopul Ioan plecase la Domnul cu aproape doi ani în urmă. Atunci a fost foarte deznădăjduit, fiind la fel de temător ca şi mine, mirându-se cum vom săvârşi toată mutarea şi vom petrece în această pustie. Îndată i-a pus câteva întrebări Arhiepiscopului Ioan: 1) ‘Vei fi cu noi?’ La aceasta cuviosul a încuviinţat din cap. 2) ‘Gleb va fi cu mine?’ A răspuns iarăşi afirmativ din cap. 3) ‘Vom pătrunde în pustie ca să vieţuim acolo?’ Iarăşi un răspuns afirmativ. 4) ‘Se va alătura careva nouă (de vreun ajutor real)?’ La aceasta a dat din cap negativ. Şi în cele din urmă, 5) ‘Vom petrece în Platina pentru totdeauna?’ Iarăşi un semn negativ şi a dispărut! A urmat un sentiment de confirmare, din care Eugene a înţeles că era de la Dumnezeu.”

   Rezemându-se de o balustradă dinaintea oceanului şi apusului de soare, Gleb l-a întrebat pe Eugene ce părere avea despre această întâmplare.
   – Că va fi la fel de greu în Platina cum fusese în San Francisco, a zis Eugene.
   Gleb a început să se tânguiască, spunând că se simţea neputincios să rabde încercările care urmau.
   – Cine suntem noi să ne asumăm un lucru atât de îndrăzneţ? A strigat el. Suntem doar doi idioţi. Eu nu sunt bun. Mă simt atât de păcătos şi de slab.
   Eugene şi-a pus mâna pe umărul fratelui său.
   – Tocmai pentru că suntem mari păcătoşi, a zis el, Dumnezeu ne va folosi. Şi va reuşi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s