Viaţa de mănăstire (8)

   PRIMII ani la schit au fost deosebit de grei pentru fraţi. Aveau doar două clădiri mici: o construcţie cu o cameră unde dormeau, mâncau şi ţineau slujbele şi altă construcţie unde ţineau utilajele de tipărit. Iarna era uneori de un frig usturător. La început, fraţii aveau o sobă cu lemne numai în tipografie; mai târziu au făcut rost de o sobiţă pe care îşi găteau mesele, dar rareori le era cald în această clădire. Pe de altă parte, vara, pământul era uscat, cu o căldură de deşert, arzătoare.

   Totul trebuia să fie urcat pe munte cu camionul. Întrucât nu se afla pe munte nici o sursă de apă, chiar şi apa trebuia să fie transportată până acolo. Era un mare efort să urci şi să cobori pe drum. Zăpada împiedica uneori plecarea spre oraş şi atunci când se topea, drumurile nepavate erau pline de noroi şi vehiculele se împotmoleau. Chiar şi atunci când drumul era circulabil, adesea fraţii nu puteau circula cu maşina, căci maşinile şi camioanele lor, pe care ei nu-şi puteau permite să le cumpere decât la mâna a doua, se defectau după mai multe drumuri grele în vârful muntelui. În astfel de împrejurări, fraţii trebuiau să meargă pe jos peste 3 km până la Platina şi să care apa cu spatele. Ei au învăţat să spele vasele cu o cantitate foarte mică de apă.

   Nu era nici un fel de instalaţie de ţevi. Nu erau nici fire de electricitate, aşa încât presa tipografică trebuia să depindă de un mic generator pentru putere. În afara tipografiei, fraţii nu foloseau de loc curent electric, potrivit planului iniţial al lui Eugene; pentru iluminat, aveau lumânări şi lămpi cu petrol.

   Într-o istorioară a obştii, Eugene scria: „Chiar dezavantajele şi dificultăţile pământului pe care îl dăduse Vlădica Ioan fraţilor în chip atât de minunat, s-au dovedit a fi de un deosebit folos, care aducea ajutor vieţii duhovniceşti liniştite: lipsa curentului electric şi a liniilor telefonice adeveresc marea izolare a fraţilor de lume; lipsa apei şi a altor comodităţi ale vieţii de oraş dau un caracter ascetic vieţii zilnice, care este foarte greu de dobândit în condiţiile artificiale ale vieţii moderne. Tocmai dificultăţile unei vieţi primitive la ţară, mai ales iarna, întăresc credinţa în Dumnezeu şi învaţă răbdarea într-un fel foarte practic; şi zăpada rece, fără simţire, învaţă omul să nu se încreadă prea mult în puterile proprii şi dă gustul adevăratei pustii în care au luptat asceţii ortodocşi ai trecutului.”

   Pe lângă cerinţele care urmăreau supravieţuirea fizică, fraţii trebuiau să-şi câştige existenţa doar din ceea ce tipăreau. În 1971, Eugene scria: „Până acum, 90% din osteneala mâinii şi minţii noastre este dedicată în întregime tipăritului (şi tăiatul lemnelor, etc.), şi munca noastră de traducere şi intelectuală se desfăşoară în general între orele petrecute la maşinile de tipărit. (Asta nu este o plângere – este probabil mântuirea noastră!)”

   Rânduiala fiecărei zile era stabilită de ciclul slujbelor bisericii. Fraţii se întâlneau pentru slujbe de trei ori pe zi, urmând pravila de rugăciune din timpurile vechi. Ei ştiau că mai mult decât prin viaţa lor aspră, prin rugăciune puteau rămâne în tradiţia vieţuitorilor în pustie, despre care au citit şi i-au iubit.

   Fraţii aveau grijă să păstreze o atmosferă de rugăciune în schit. Mai ales Eugene era foarte strict în această privinţă, nepermiţând nici un fel de nepăsare sau nepurtare de grijă. Potrivit rânduielilor monahale, nu trebuia să fie nici o vorbă deşartă în timpul zilei, nici tolăneală întâmplătoare şi nici să stea pe scaun cu picioarele încrucişate.

   Hrana părinţilor era cât se poate de simplă. Înainte de a deveni călugări, ei ţineau rânduiala mânăstirească a meselor, nu mâncau nici un fel de carne, în afară de peşte. În timpul meselor, un frate citea dintr-un text duhovnicesc, în timp ce celălalt mânca. Parte a tradiţiei monahale ortodoxe, asta se făcea pentru ca sufletul să fie hrănit în acelaşi timp cu trupul. Cărţile de la Optina ale lui Serghie Nil au fost astfel citite cu glas tare, ca şi multe volume ruseşti ale Vieţilor Bătrânilor de la Optina.

   De cele mai multe ori, Eugene citea sau asculta texte duhovniceşti fără să comenteze de loc, cugetând şi adunând în minte fiecare lectură. Când Gleb insista să vadă o reacţie, el spunea doar că textele prezentau lucrurile aşa cum erau: normalitatea vieţii creştine care s-a pierdut. Gleb se mira că Eugene nu a căutat niciodată extraordinarul. Gleb era preocupat de relatări de viziuni, revelaţii şi apariţii ale luminii necreate, dar nu a observat un răspuns similar şi din partea lui Eugene. Când a întrebat de ce, Eugene i-a spus că imaginea era destul de vie chiar şi fără asemenea manifestări.

   FRAŢII au avut un scop umil venind la schit. Ei nu căutau să întemeieze o mânăstire mare, recunoscută sau vestită, ştiind foarte bine că însăşi austeritatea vieţii lor era un mijloc de intimidare pentru aceasta. În mod intenţionat, ei nu au făcut reclamă sau publicitate schitului lor. În primii ani nu au fost tunşi în călugărie şi nici nu au fost hirotoniţi preoţi şi nu doreau să fie povăţuitori duhovniceşti pentru vizitatori.

   Totuşi, nu aveau nevoie să fie tunşi ca să treacă prin încercările şi bucuriile vieţii monahale. Ei nu plecaseră în pustie cu ideea că prin aceasta, puteau scăpa îndată de ispitele lumii, întrucât ei ştiau din literatura patristică faptul că, atât timp cât impresiile lumeşti se mai află în om, ispitele îl vor urma în pustie. Iar ei au învăţat din propria lor experienţă că aceste impresii sunt sporite când cineva se rupe de societate. În lume, impresiile vin şi se duc, urmate de altele; totuşi, în liniştea pustiei, acestea se construiesc în mintea omului, devenind ceva ce pare real. Adesea ideea despre ceva devine mult mai dulce şi mai amăgitoare decât realitatea însăşi.

   Gleb scrie, „Primul an de viaţă în singurătatea pustiei era total diferită de ceea ce aşteptam noi. Liniştea de negrăit din lumea naturii din jurul nostru a accentuat zgomotul şi agitaţia care încă se mai dezlănţuia în noi. Aşa cum se vede o cută pe o pânză albă, dar pe o ţesătură cu multe culori nu se vede, la fel şi în ceea ce priveşte viaţa în pustie, fiecare fleac adus din lume se face simţit cu o putere deosebită, pe fondul unei linişti desăvârşite.”

   Textele hagiografice arătau fraţilor că asceţii sunt izgoniţi din pustie nu atât de piedici diferite cu care diavolul îi poate tulbura, cât de propria lor frică, pe care diavolul o poate spori. După cum a observat Gleb, cea mai mare greşeală a lui Eugene era teama, înclinarea către a se descuraja cu uşurinţă. Mintea iute a lui Eugene, care putea cu atâta rapiditate să ajungă până la adevărul unui lucru, putea în acelaşi timp să desluşească toate problemele „veritabile” şi forţele ameninţătoare. După ani de zile, au fost câteva ocazii, când totul părea împotriva a ceea ce el iubea cel mai mult şi a simţit că nu era de folos să „ia armele împotriva unei mări de necazuri.” În acele situaţii, el spunea cuvinte ca „poate nu este de folos”, iar Gleb trebuia să-l sfătuiască şi să-l mustre.

   Fricile lui Gleb erau mai subiective, venind din „complexul de inferioritate” al ruşilor. Spre deosebire de Eugene, lui nu-i era teamă că ceva era imposibil din punct de vedere obiectiv, ci mai degrabă că el însuşi nu era capabil de acel lucru. El avea nevoie să i se liniştească cauza care îi pricinuise tulburările emoţionale, despre care Eugene trebuia să asculte în decursul anilor. În acele situaţii, Eugene îşi liniştea fratele, spunându-i câteva cuvinte simţitoare iar el nu reacţiona emoţional. „Nu-ţi pare rău pentru mine?!” Se plângea Gleb. „Nici un pic”, spunea Eugene. „Tu eşti cel mai norocos om din lume.”

   PROBABIL cea mai mare greutate fizică, cu care s-au confruntat fraţii în primii ani, a fost aceea de a încerca să tipărească reviste şi cărţi într-o pădure îndepărtată, în condiţii atât de primitive. Ca şi cum tipărirea nu le ajungea, fraţii erau adesea pe drumuri izolate, când li se strica camionul încărcat cu hârtie şi materiale pentru tipărire, pe care le aduceau la schit. Uneori ei trebuiau să tragă manual bare grele de plumb şi alte metale până sus pe deal.

   Problemele mecanice cu presa de tipărit încercau răbdarea fraţilor până la limită. De câteva ori, ambii fraţi şi-au rupt degetele la presă, întotdeauna rămânând cu ele schilodite. Totuşi, când Gleb începea să se tânguiască, Eugene i-o tăia scurt spunându-i:
   – Tu vrei să te întorci în lume. – Asta vrei? Alteori îl întreba, Vrei să primeşti răsplata acum sau în cer?
   – În cer, desigur, răspundea Gleb. Dar n-aş putea să am şi acum puţin?
   La aceasta Eugene dădea doar din cap:
   – Ori acum ori atunci. Ai de ales.

   Când fraţii se aşteptau cel mai puţin dar aveau cea mai mare nevoie, veneau mici semne din cer. Unul dintre acestea se referă la linotipul pe care l-au achiziţionat în 1970. Linotipul, deşi cu mult mai eficient decât procesul manual de tipărire pe care îl folosiseră ei, a fost un coşmar mecanic care le-a adus mult necaz. Acesta avea nevoie nu numai de curent electric de la un generator ci şi de gaz propan. Într-o zi, pe când Eugene culegea literele pe linotip, lucrând cu plumb topit la gaz, s-a stricat generatorul. A încercat vreme de câteva ore să-l repare, în timp ce plumbul se răcea. Apoi, când în cele din urmă a pornit generatorul, a descoperit că linotipul nu voia să funcţioneze! Nu era nimic nou pentru el, întrucât adesea a constatat că petrecea mai mult timp încercând să repare maşinile decât lucra efectiv la culesul literelor. De data aceasta, totuşi, a simţit că a ajuns la capătul răbdării. „N-o mai pot scoate la capăt”, i-a spus lui Gleb. „Am pierdut ore întregi şi tot nu putem face nimic.”

   „Este diavolul”, a spus Gleb. „Este flămând şi trebuie să ne irite. Mergi şi adă aghiasmă.”

   Când s-a întors Eugene, au luat o cruce de lemn de pe perete şi au sfinţit cu aghiasmă maşina şi toată camera. Nici n-a apucat bine Eugene să facă aceasta, când, atât linotipul cât şi generatorul au pornit de îndată de la sine, împreună cu presa tipografică.

   Altă dată s-a stricat camionul fraţilor şi nu s-a mai mişcat de loc. Eugene îşi amintea, „Am mulţumit lui Dumnezeu şi am început să cărăm apă de la un izvor nou descoperit, la 800 de m şi să aducem poşta, alimentele şi benzina, pe jos, până sus pe deal – foarte greu, dar bine pentru noi. Apoi, în mijlocul noului Cuvânt ortodox, generatorul s-a stricat şi Gleb m-a auzit căzând aproape în deznădejde: ‘Poate că ceea ce facem noi nu este bine, la urma urmei’ – dar în mai puţin de 24 de ore a venit un diacon din San Francisco cu doi mecanici (fără să ştie de starea noastră disperată), care ne-au reparat camionul destul de bine ca să ne întoarcem în San Francisco pentru reparaţii mai mari şi ne-a lăsat un alt camion cu care am cărat generatorul ca să fie reparat şi chiar acum am expediat prin poştă noul număr din Cuvântul ortodox.”

   Alteori Dumnezeu i-a păzit pe fraţi de primejdie fizică. Un tânăr preot rus a scris următoarea relatare, vorbind despre sine la persoana a treia:
   „Odată, în timp ce urca pe deal, Părintele Serafim a călătorit şi a trecut peste capul Părintelui Gherasim şi al altui om. S-a lovit cu spatele de o stâncă mare, s-a izbit de stâncă, a ricoşat şi a căzut în tufe. Însoţitorii săi s-au speriat crezând că îşi fracturase spatele şi toate coastele. Dar Părintele Serafim s-a ridicat liniştit, spunând că fusese salvat de către Preacuviosul Părinte Gherman din Alaska. Ei au cântat troparul [către Cuviosul Gherman], şi şi-au continuat drumul.”

   PÂNĂ LA URMĂ, fraţii au văzut preţul supărărilor, ispitelor şi încercărilor pe care le-au întâmpinat. Eugene a spus odată, „Sfinţii Părinţi ne spun că trebuie să vedem în toate ceva pentru mântuirea noastră. Dacă poţi face asta, poţi fi mântuit.

   Într-un fel neinspirat, te poţi uita la ceva ca la o presă tipografică care nu funcţionează. Stai aproape şi te bucuri, privind cum ies paginile tipărite, frumoase, albe, bune, care îţi dau o senzaţie plăcută de satisfacţie şi te gândeşti la activitatea misionară de a răspândi mai multe exemplare într-o mulţime de ţări. Dar dintr-odată începe să te chinuiască, încep să se împrăştie foile într-o parte şi-n alta; încep să se lipească şi să se rupă la margine. Vezi că toate exemplarele pe care le-ai făcut în plus se şterg, stricânduse unul pe altul şi în final eşti atât de încordat, că tot ceea ce poţi face este să stai şi să spui Rugăciunea lui Iisus în timp ce încerci totul ca să iasă bine. Deşi nu te poate
mulţumi (ca atunci când vezi că ies automat copiile frumoase, curate), duhovniceşte probabil că înseamnă cu mult mai mult, pentru că te însufleţeşte să lupţi. Dar dacă în loc de aceasta, te descurajezi atât de tare că trânteşti maşina, atunci ai pierdut bătălia. Lupta nu constă acum în câte copii ies pe oră: lupta constă în ceea ce face sufletul tău. Dacă sufletul tău se poate mântui şi slobozeşti cuvinte care pot mântui pe alţii, cu atât mai bine; dar dacă rosteşti cuvinte care îi pot mântui pe alţii şi tot timpul îţi distrugi propriul tău suflet, nu este aşa de bine.”

   Eugene a făcut comentarii la nişte rânduri asemănătoare după ce a primit o scrisoare de la un călugăr care, având o avere personală, „visa la o activitate misionară”. „Are mare nevoie de ajutor”, scria Eugene, „şi ‘banii nu sunt o problemă’ – ar plăti bucuros cuiva să vină din Europa să-l ajute… De fapt, noi aproape am renunţat să căutăm la el vreo lucrare de folos. După câte se pare, la urma urmei, calea cea mai sigură de a aduce roade pentru sfânta ortodoxie este să te afli într-o stare de strâmtorare, de privaţiune, aproape imposibilă, fără nici o cale de ieşire, decât numai rugăciunea şi lucrarea cu sudoare şi lacrimi. Prea multă libertate, prea mulţi bani, prea multe oportunităţi, prea multe idei – par să fie prea uşor împrăştiate de vânt. Trebuie pur şi simplu să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate suferinţele şi încercările noastre – nu există nici o altă nădejde pentru noi!”

   ÎN TIMPUL primilor ani de pustie a fraţilor, rugăciunile şi munca lor zilnică erau întrerupte de vizitatori. Veneau acolo numai cei care îi cunoşteau personal şi ştiau de existenţa schitului. Arhiepiscopul Artemon le-a făcut o vizită pe la început, dar se pare că nu şi-a dat seama de ce se mutaseră fraţii la Noble Ridge. Gleb l-a lăsat pe Eugene să vorbească cu el, ca Arhiepiscopul să poată înţelege dintr-o perspectivă americană.

   Vizitele Episcopului Nectarie erau cu mult diferite. Cu el, ei simţeau individualitatea sufletului şi prezenţa lui îi întărea ca să rabde toate greutăţile şi ispitele care apăreau. Gleb îşi aminteşte:

   „De câte ori venea Episcopul Nectarie, noi fraţii, cu căldură şi bucurie, ca şi copii care se aşteaptă la bună petrecere, alergam la poartă şi trăgeam clopotul, ca şi cum ar fi venit un pontif. Întâmpinarea lui în schit era amestecată cu umor, interes şi un sentiment de smerenie. Făcea o scurtă sfeştanie, dădea binecuvântarea arhierească şi de obicei ţinea o scurtă predică, în care se tânguia de sănătatea sa, de situaţia Bisericii şi de starea lumii. Dar cuvintele lui nu aveau nimic în afara Bisericii. Realitatea care venea de la el nu era prezentată prin prisma egotismului pontifical, ci a smereniei patristice de dreaptă socoteală. Şi astfel ne dădea înflăcărarea pentru a primi acea experienţă de viaţă duhovnicească adâncă, al cărei purtător era – experienţă de care aveau nevoie sufletele noastre din secolul XX.

   Episcopul Nectarie ne povestea amintirile sale despre Sfânta Rusie şi Optina, despre legătura sa cu oameni sfinţi, care au devenit mai târziu noi mucenici. Istorioarele lui erau presărate cu anecdote şi comparaţii; şi pe parcursul relatării aveau loc multe întâmplări amuzante, în care nu evita să fie ridicol. Unele lucruri pe care le spunea dădeau la iveală o observare adâncă a vieţii, în care eu am văzut influenţa Părintelui Adrian asupra gândirii şi ideilor lui. Şi mereu erau relatări foarte emoţionante, în timpul cărora, atât el cât şi ascultătorii lui erau scăldaţi în lacrimi. Asta nu se întâmpla pentru că voia neapărat ca cele spuse să stârnească asemenea emoţii, ci pentru că povestitorul era un om normal, cald, care iubea viaţa şi preţuia libertatea. Se putea vedea că era cam mâhnit de felul în care acţionează lumea, că simţea durere atât trupească cât şi sufletească, dar mai presus de toate, el lupta pentru a ajunge în ceruri.
   În ascultarea mărturisirilor, Episcopul Nectarie semăna iarăşi foarte mult cu Părintele Adrian. El nu era la fel de cuprinzător, energic şi prielnic ca Părintele Adrian, dar suferea împreună cu păcătosul penitent.

   Din pricina stării sale de sănătate, Episcopul nu putea niciodată să stea la schit peste noapte, ci trebuia să plece şi dacă era nevoie, se reîntorcea la schit dimineaţa pentru slujbă. Când vizitele acestui om îndrăgit se apropiau de sfârşit, despărţirea lui arăta regret sincer faţă de sufletele care îl iubeau şi pe care şi el le iubea. Iar când clopotul suna din nou potrivit Tipiconului de la Ierusalim şi vehiculul cobora dealul şi Episcopul binecuvânta de la fereastră, inimile fraţilor trăiau experienţa de a fi orfani. Şi totuşi noi aveam sentimentul de a fi împliniţi, aproape ca după o masă gustoasă cu desert. Ne întăriserăm pentru lupta ce urma să înfrunte realitatea dură, fiind încălziţi pe dinăuntru pentru a avea o viziune clară asupra a tot ceea ce însemna activitatea vieţii noastre.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s