Viaţa de mănăstire (9)

   „Cine poate să spună”, scrie Gleb, „ce sentiment puternic îl cuprinde pe om atunci când îşi dă seama dintr-odată că stăpâneşte întreaga lume şi că toată natura în măreţia şi imensitatea lucrurilor vii este de fapt avuţia omului, moştenirea omului, o proprietate asupra căreia el este împărat, stăpânul ei? Cine, în vremea noastră modernă falsă, pătrunde cu adevărat, atât de adânc, taina lui Dumnezeu, nu doar pentru a-şi asigura viaţa din roada pământului, ci să simtă că îi aparţine, că este o legătură între creaţie şi Creatorul ei?”

   Pentru Eugene, care gustase din această taină, întreaga natură era o taină a înţelepciunii Ziditorului, un testament al iubirii Lui pentru omul cel păcătos. El scria într-o scrisoare:

   În timp ce lumea ajunge la anarhie şi oamenii cad mai jos decât fiarele sălbatice, noi trăim într-un rai adevărat unde creaturile nevorbitoare, fiinţele cele mai apropiate nouă, se roagă mereu Domnului prin însăşi existenţa lor. Cu trei săptămâni în urmă, am găsit un pui de cerb care stătea culcat în drum. L-am adus acasă, l-am ţinut peste noapte, i-am dat să bea lapte şi l-am dus înapoi pe dealul de unde căzuse, probabil. (L-am fi ţinut mai mult timp, dar am aflat că există o lege strictă de ocrotire a lui.) Apoi cu două zile în urmă, căprioara mamă care vine în fiecare zi ca să-i dăm resturi de mâncare, ne-a adus puiul ei ca să-l vedem – cred că era acelaşi şi era o privelişte prea emoţionantă pentru a putea fi spusă în cuvinte. Ea este atât de obişnuită cu noi că îşi alăptează puiul doar la o depărtare de 3 sau 4,5 m de noi şi auzim discuţia dintre ea şi puiul ei – destul de asemănătoare cu behăitul oii, doar ceva mai înalt. De curând am văzut şi primul urs urcând dealul nostru în fugă – şi din fericire n-am urmat sfatul lui Vlădica Nectarie, ca să-i dăm zahăr; nu părea să fie un urs prea practic! Până şi vrăjmaşul nostru local, şarpele cu clopoţei, se roagă Domnului – o asemenea frumuseţe galbenă cu diamante pe spate şi ţinuta unui prinţ, deşi era unul prevestitor de rău! Săptămâna trecută ne-am luptat timp de 15 minute cu unul uriaş, când l-am scos din gaura de veveriţă şi i-am tăiat capul (prin aceasta salvându-ne familia de veveriţe, unde tata se alătură mamei ca să-l ducă pe cel mic din cuib în cuib). Desigur, soarta noastră, în această viaţă, este să facem ceva şi să ne bucurăm de toate astea, şi suntem recunoscători să avem un colţişor unde rânduiala lui Dumnezeu este atât de evidentă.

   Îndată după mutarea fraţilor, Eugene a încercat să cultive propria lor hrană. El a scris, „Lipsa apei afectează mai ales grădina, dar noi încercăm ‘grădinăritul fără îngrăşăminte artificiale’, cu mulci şi nădăjduim să obţinem recoltă cu puţină apă – în pământ este destulă apă pentru 1,14 m de pământ, din ploaia şi zăpada iernii, ca să crească puţin, cred.” Eugene a îngrijit o grădină până la sfârşitul vieţii. Îi plăcea să muncească pământul, văzând minunea creaţiei lui Dumnezeu, când răsăreau vlăstari noi, fragezi. Într-o vară, fraţii au recoltat 360 de tomate. Pomii fructiferi nu creşteau la fel de bine ca legumele pe muntele Platina, totuşi Eugene a făcut o încercare de a cultiva smochine, fructele sale preferate. Unii vizitatori se mirau cum, când îl apăsau atât de multe treburi, el depunea atât de mult efort în grădinărit. Dar cu un zâmbet, el cita un vechi proverb chinezesc: „Adevăratul filosof îşi petrece jumătate din timpul său cu cărţile şi cealaltă jumătate la pământ.”

   Lui Eugene îi mai plăcea foarte mult să urmărească schimbarea anotimpurilor. În aprilie 1971, scria: „Adevărata primăvară este mai târziu anul acesta decât anul trecut şi doar câteva tufe mai mici au înflorit pe deplin. Bobocii încep să pocnească şi să dea frunzuliţe doar în vârful stejarilor – frunzuliţe frumoase roz cu inflorescenţe galbene din care vor ieşi ghinde. Cel mai probabil, mijlocul primăverii nu va fi aici mai devreme de începutul lunii mai. Anul trecut am petrecut primăvara la ţară pentru prima dată – o
experienţă cu adevărat însufleţitoare!”

   De la colecţia sa de păianjeni din copilărie până la culesul ciupercilor, am văzut înclinaţia lui Eugene de a fi naturalist. Acum, că era în elementul său, el înregistra cu precizie ştiinţifică variaţiile de vreme, floră şi faună! Ţinea tabele detaliate în care nota zilnic temperaturile înalte şi joase, ploaia şi zăpada, dacă cerul era senin sau înnourat şi dacă vântul bătea ziua sau noaptea. Îşi rezerva o coloană pentru anumite comentarii. De exemplu, în perioada februarie-martie 1972, au fost următoarele notări: „Apar pete de
pământ; mai rămân resturi de zăpadă; agrişii încep să îmbobocească; manzanita începe să înflorească; apar primele flori mici sălbatice; apar primele şopârle; îmbobocesc castanii porceşti; prunii sălbatici dau frunze…”

   În cercetarea sa, Eugene a adus unele îmbunătăţiri interesante problemelor legate de pământ. Într-o scrisoare scria: „La sud de noi, se află 2415 km² de pământ lăsat în paragină, ‘Pustia Yolla Bolly’, unde până şi vizitatorii şi excursioniştii sunt destul de rari. Până în anii ’20 (sec. XX), potrivit cărţii mele despre ‘Copacii din California’, era partea cea mai puţin explorată a Californiei, şi din punct de vedere al identificării florei şi faunei.”

   Trebuie adăugat că Eugene păstra aceeaşi însufleţire faţă de natură, pe care o exprimase odată pe ţărmul lacului Bon Temple. Îi era teamă să se simtă prea acasă în sânul ei, căci aparţinea totuşi acestui pământ. Avea chiar o silă faţă de fotografia modernă unde natura este înfrumuseţată cu culori şi structuri intensificate. Pentru el, asta nu era nici real, nici obiectiv. El vedea asta ca o înfăţişare artificială, lipsită de viaţă, a ceva viu şi o altă manifestare de chiliasm – încercarea de a crea cerul pe pământ. El a văzut chiliasmul şi în reclame, unde hrana este făcută să arate cât se poate de delicioasă şi ispititoare şi mai ales acolo unde este insipidă, aceasta este făcută să arate „atrăgător” şi „amuzant”.

   Cineva se poate mira de acest om care, în timp ce era atent să nu-şi facă un idol din natură, avea faţă de ea o apreciere şi încântare, mai mare decât marea majoritate a oamenilor. Dar nu este adevărat că cei care iubesc viaţa cel mai mult sunt cei care au fost cel mai aproape de ea, în lipsa ei? Copilul mic, venit de curând din ne-fiinţă, se bucură în existenţă cu nevinovăţie. Cu cât creşte, el este tot mai istovit şi numai printr-o perioadă de boală grea sau moarte a cuiva iubit, începe să vadă din nou valoarea vieţii care i s-a dat. Aşa şi cu Eugene. Simţind profund vremelnicia ordinii create, el a putut să o vadă aşa cum era ea cu adevărat şi astfel să o iubească mai mult – căci iubirea este cunoaşterea cea mai înaltă.

Anunțuri

3 gânduri despre „Viaţa de mănăstire (9)

  1. Doamne ajuta! Foarte frumos articolul, eu daca m-as raporta la el ma simt un nimeni.. Mi-as dori si eu sa-L simt pe Domnul, si spun asta cu durere..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s