Despre gesturile exterioare în rugăciune

Am pus pe o prietenă ( pe care o voi numi DG ) să scrie un articol despre gesturile în rugăciune. Cam asta a ieşit:

   Scriu aceste rânduri nu pentru că aş avea ceva interesant de spus despre gesturile pe care trebuie să le facă un creştin în biserică sau la rugăciune, ci pentru că un prieten m-a rugat, considerând că am mai multă experienţă şi că le-ar fi şi altora de folos ceea ce scriu. Cred, însă, că prietenul acesta va rămâne foarte dezamăgit citind ceea ce voi scrie, deoarece sunt sigură că mulţi Sfinţi Părinţi au tratat acest subiect mult mai bine şi mai cuprinzător decât aş putea să o fac eu.

   Nu am de gând să explic fiecare gest în parte, fiindcă, din păcate, nu am cunoştinţe teologice suficient de vaste care să îmi permită acest lucru. Singurele mele cunoştinţe sunt bazate pe experienţă şi, din nefericire, sunt extrase prea puţin din cărţi şi din citate din Sfinţii Părinţi. Dar poate că un creştin sincer va găsi o frază care să îl ajute în lupta duhovnicească. Dacă nu, să mă ierte că l-am făcut să piardă timpul degeaba citind aceste rânduri.

   În esenţă, un creştin ar trebui să ştie că în timpul Liturghiei sau la rugăciune, sau în orice împrejurare, atunci când face un gest faţă de Dumnezeu, trebuie să îl simtă, să îi atribuie o semnificaţie acelui gest. Dacă îl va face fără să îi atribuie o semnificaţie, doar pentru că a auzit că aşa se face, gestul nu are prea multă valoare. Este foarte trist faptul că sunt creştini care, după ani şi ani de practicare a acelui gest, rămân tot cu inima rece şi ajung să facă gestul formal. Prin fiecare gest ar trebui să comunicăm ceva lui Dumnezeu. Dacă nouă nu ne este clar ce vrem să Îi comunicăm, nici Lui nu îi va fi clar ce vrem de la El. Totuşi, atribuirea de semnificaţie nu trebuie să se petreacă doar la nivel raţional, ci să meargă mai departe, la nivelul inimii. Cu alte cuvinte, aşa cum se spune în popor, ar trebui să punem suflet în fiecare gest pe care îl facem către Dumnezeu şi să ne fie clar ce vrem de la El. De exemplu, atunci când facem metanii să simţim faptul că Îl rugăm pe Hristos să ne miluiască, deoarece semnificaţia metaniilor impusă de Biserică este „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. [ Aş mai adăuga aici că Sfinţii Părinţi spun că atunci când ne coborâm la pământ spunem „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” şi ne plecăm în faţa slavei lui Dumnezeu” iar când ne ridicăm spunem „miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi ne ridicăm în sensul că Hristos ne ridică din păcat ].

   O regulă de bază enunţată foarte frumos de Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj în cartea Şcoala rugăciunii pe care o recomand tuturor, spune că ar trebui să Îi dăm lui Dumnezeu ceea ce nouă ne-ar plăcea să primim, pentru că astfel dăm din toată inima. Dau acest exemplu într-un articol despre gesturi, pentru că, până la urmă, gesturile sunt tot rugăciune. Aş merge puţin mai departe. Cred că atunci când ne rugăm, fie prin cuvinte, fie prin gesturi, trebuie să facem atât cât considerăm noi că am putea să Îi dăm lui Hristos, dar în schimbul a ceea ce am făcut să fim mulţumiţi chiar dacă nu vom primi niciodată nimic. Chiar dacă va fi puţin, măcar va fi ceva curat şi dat din toată inima lui Hristos. Acest lucru e valabil inclusiv cu gesturile. Ar trebui să facem gesturi pe care să le trăim şi care să ne placă şi în schimbul cărora poate să nu aşteptăm nimic. Iar dacă aşteptăm ceva, să ne fie nouă foarte clar ce aşteptăm.

   Am cunoscut o persoană care nu putea atribui metaniilor semnificaţia „Miluieşte-mă, Dumnezeule”. Totuşi atribuindu-le o altă semnificaţie, aceea de „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate” şi făcând ascultare de duhovnic, de a face un anumit număr de mătănii pe zi, a reuşit să le facă cu sinceritate, din toată inima. Dacă atunci când le făcea cu prima semnificaţie simţea tulburare, deoarece acest mod de a se ruga nu o caracteriza, de îndată ce a început să facă mătăniile gândindu-se că prin ele vrea să Îi mulţumească lui Dumnezeu şi să Îi dovedească faptul că merită să se plece în faţa Lui pentru măreţia, înţelepciunea, dragostea Lui nemărginită, a simţit multă pace, bucurie şi dragoste în suflet. Hristos era cu ea.

   La fel cu închinăciunile sau cu statul în genunchi. Dacă acestea nu sunt pline de semnificaţie în inima creştinului, nu valorează nimic. Închinăciunile şi statul în genunchi ar trebui să denote respect[ şi aici aş adăuga că Sfinţii Părinţi spun că statul în genunchi şi închinăciunile denotă smerenia noastră faţă de Dumnezeu şi Sfinţi ], dar scopul nostru este să ajungem mai departe, să devenim atât de apropiaţi lui Hristos, încât să fim în relaţia tată-fiu, o relaţie plină de dragoste. Dacă statul în genunchi ajută când e făcut ca o jertfă pentru Hristos, totuşi această poziţie nu e esenţială (absolut necesar pentru Hristos este să arătăm dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, iar definiţia dragostei o găsim în Corinteni spusă foarte bine de Apostolul Pavel).

   Am o cunoştinţă care, de prea multă oboseală acumulată din viaţa de zi cu zi nu reuşeşte niciodată să stea în genunchi la rugăciune. Dar pentru ea nu e esenţial acest lucru, deoarece stresul şi nervii pe care îi suportă din partea celorlalţi sunt nevoinţă bine plăcută lui Dumnezeu. De altfel, a ajuns în situaţia în care Îl vede pe Hristos ca pe un Tată, astfel că simte că Îl iubeşte şi Îl respectă foarte mult, încât I-ar îndeplini orice dorinţă, numai că nu consideră că în faţa unui tată trebuie neapărat să stea în genunchi. Aşa cum în faţa tatălui ei biologic nu stă în genunchi, deşi îl iubeşte şi îl respectă foarte mult, persoana aceasta ştie că Hristos nu îi va cere neapărat să stea în genunchi în faţa Lui, cât îi va cere să Îl asculte cu toată inima, să respecte poruncile Lui şi să iubească. Hristos e prea smerit să îl intereseze poziţia în care stăm faţă de El, pentru El e mai important ce simţim în inima noastră. Dacă noi stăm în genunchi şi cârtim sau ne umplem de mândrie şi slavă deşartă, nu ne foloseşte la nimic. Dacă o facem din dragoste pentru Hristos, fără să ne ştie nimeni şi fără să aşteptăm răsplată pentru asta, atunci e de folos. Până la urmă, inclusiv la gesturi, nu numai la rugăciune, e important scopul cu care facem toate acestea, nu gestul sau cuvintele rostite.

   Eu consider că în timpul Liturghiei sau la rugăciune, orice gest pe care îl facem trebuie să fie făcut cu dragoste şi din toată inima, alfel mai bine nu îl mai facem. Dacă totuşi suntem forţaţi de împrejurări să facem un anumit gest pentru a nu-i sminti pe alţii, este bine să îl facem, chiar dacă în inima noastră trebuie să rămânem sinceri faţă de Hristos şi să Îi mărturisim deschis: „Doamne, ca să nu supăr pe aproapele meu fac gestul acesta şi, din nefericire, nu pentru slava Ta, nu pentru că aş simţi”. Cu siguranţă gândind astfel, fără să ne mândrim, Dumnezeu ne va da în timp o semnificaţie pentru metanii, închinăciuni, stat în genunchi sau semnul crucii.

   Cu alte cuvinte, nimic nu se face în timpul rugăciunii, fie ea particulară sau colectivă în biserică, de dragul de a fi făcut, doar pentru că aşa se face. Totul trebuie umplut cu semnificaţie, totul trebuie simţit foarte profund. Dacă am ajuns la această etapă, în care vom conştientiza că semnificaţia gesturilor contează mai mult pentru Hristos decât gestul în sine, cu alte cuvinte Îl interesează ce este în inima noastră, nu e cazul să renunţăm la metanii sau închinăciuni, cum fac protestanţii. Vom merge mai departe şi vom considera că e bine să le facem în forma în care ne-a rămas de la Sfinţii Părinţi, pentru că ştim că îi sunt plăcute lui Dumnezeu, o vom face din supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Atunci gesturile acestea vor fi un semn al libertăţii noastre depline şi al dragostei faţă de Dumnezeu.

   Aş vrea să mai adaug şi eu ceva. Şi în privinţa citirii rugăciunilor din cărţi lucrurile stau la fel. Nu trebuie să le citim ca pe nişte poezii sau ca pe nişte cărţi la care trebuie să fim atenţi sau în unele cazuri să fim plăcuţi impresionaţi de cât de frumoase sunt rugăciunile. Nici nu trebuie să le vedem ca pe un canon. Ci trebuie să ni le impropiem. Adică să considerăm acele cuvinte că noi le spunem la Hristos şi că vin din inima noastră. Spun din inimă şi nu din gură sau minte deoarece în cazul acesta e pericolul să se transforme şi asta în formalism ( cum se întâmplă şi la protestanţi deşi ei nu realizează. Ei spun că nu zic rugăciuni din cărţi ci din inima lor dar vedem că la mulţi spun tot timpul acelaşi model de rugăciune în sensul că s-au obişnuit într-un formalism ). La fel şi cu rugăciuniea lui Iisus sau altele. Nu trebuie spuse ca nişte incantanţii sau exerciţii lipite de respiraţie ci simplu să-i cerem la Hristos să ne miluiască.

Anunțuri

2 gânduri despre „Despre gesturile exterioare în rugăciune

  1. Hristos a Înviat!
    Mă bucură foarte mult aflarea acestui blog, mai ales că am găsit canonul de rugăciuni pentru diferite nevoi, postare pentru care îți mulțumesc.

    Articolul de deasupra acestui comentariu. Sunt studentă în an terminal la Litere, iar în tema mea de licență abordez comunicarea nonverbală în contextul liturgic, importanța gesturilor simbolice pentru participanții la Sf. Liturghie și motivația lor pentru executarea acestor gesturi. Mi-ar fi de folos rândurile așternute de prietena ta „DG” pentru a le atașa ca anexă în studiul de caz, la mărturisiri ale tinerilor.

    În acest sens, doresc să te rog să o întrebi pe prietena ta dacă este de-acord să atașez cele scrise de ea. Mulțumesc foarte mult și aștept răspuns pentru permisiune.

    Iertare dacă am îndrăznit prea mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s