Viaţa de mănăstire (10)

   Cu focul cel mic care le ardea în inimi de la tunderea lor, părinţii erau în stare să-l urmeze pe Părintele Spiridon din ce în ce mai adânc în taina călugărească. Acum ei începeau cu adevărat să cunoască roadele duhovniceşti ale pustiei.

   Părintele Gherman scrie: „Grija noastră începea treptat să cuprindă viaţa care ne înconjura îndeaproape. Începeam să vedem realitatea aşa cum este şi să nu depindem de părerea omului. Adierea vântului, schimbările vremii, influenţa acesteia asupra stării omului, viaţa animalelor şi păsărilor de pădure – era ca şi cum până şi respiraţia plantelor şi copacilor aveau acum semnificaţie. Erau semănate idei de pace. Ochii începeau să se obişnuiască să vadă nu doar ceea ce era la suprafaţă şi sărea în evidenţă, ci esenţa problemei. Deşi veneau prieteni cu iubire şi încercau să-i ajute, ei erau de fapt mai mult o povară şi chiar de la început făceau greşeli de judecată simplă, făcându-şi griji pentru aspectul exterior care este trecător, fără să vadă esenţa. Şi ce bucurie le umplea inimile când liniştea stăpânea din nou şi tăcerea mult grăitoare.”

   Bătrânul Zosima din Siberia, a cărui Viaţă şi scrieri erau printre textele  aprinzătoare de focul râvnei care i-au tras pe părinţi la început în acea pustie, scria odinioară despre pustie: „Cum se pot descrie desăvârşit toate simţămintele duhovniceşti lăuntrice care sunt atât de dulci, că nici măcar o stăpânire încununată de succes asupra unei împărăţii nu poate da aceeaşi bucurie şi pace aşa cum o face vieţuirea în pustie! Căci atunci când nici nu vezi, nici nu auzi, nici nu te uneşti cu lumea care a luat-o pe căi greşite, îţi găseşti pacea şi toată mintea ţi se înalţă firesc numai către Dumnezeu. Nimic din viaţa de pustie nu te va împiedica sau abate de la slujirea lui Dumnezeu, citind Sfânta Scriptură şi hrănindu-ţi mintea cu contemplarea adâncă a lui Dumnezeu. Ba dimpotrivă, fiecare întâmplare şi fiecare lucru aprinde omul cu râvna către Dumnezeu. Pădurea deasă îl înconjură şi îl ascunde de întreaga lume. Calea către rai este limpede şi curată şi atrage privirea omului şi îi însufleţeşte dorinţa de a se împlini şi a se transforma în acea stare de fericire. Şi dacă privirea omului se îndreaptă spre pământ, pentru a privi toate creaturile şi toată natura, inima omului nu se aprinde mai puţin de iubire dulce către Creatorul a toate, cu veneraţie faţă de înţelepciunea Lui, cu
recunoştinţă pentru bunătatea milostivnică a Lui; până şi cântatul plăcut al păsărilor aprinde omul cu cântările de slavă evlavioasă. Întreaga creaţie duce duhul nostru nemuritor spre a se uni cu Creatorul său!”

   În altă parte, Bătrânul Zosima scria: „Cred că dacă cineva se leapădă de lume ca să biruiască pustia lăuntrică şi să aprindă o iubire sfântă pentru Hristos, va vieţui cu adevărat ca în rai.”

   Aceasta a devenit experienţa Părintelui Serafim. Părintele Gherman îşi aminteşte cum s-a trezit odată dintr-un coşmar îngrozitor şi a alergat să-i spună Părintelui Serafim temerile lui. „Ce faci în locul acesta?” a întrebat el. „Asta-i nebunie!”

   Părintele Serafim şi-a frecat ochii de somn. „De ce, suntem în rai!” A spus el.

   Din punct de vedere pământesc, o asemenea afirmaţie era de necrezut. Bojdeuci primitive, lilieci, şerpi cu clopoţei, scorpioni, lipsă de apă: nici pomeneală de rai după conceptele sec. XX. Totuşi, cuvintele Părintelui Serafim l-au îndemnat mai târziu pe Părintele Gherman să reflecteze: „Înseamnă foarte mult dacă ştii ce este ortodoxia bizantină. Suntem aici pentru a recrea raiul în inimile noastre. Dar dacă privim cu ochi pământeşti, ne pierdem vremea.”

   Atât în Părintele Serafim, cât şi în Părintele Spiridon, Părintele Gherman trebuia să prindă străfulgerări ale altei lumi, ale altei existenţe. Dimineaţa, înainte de slujbele bisericeşti, Părintele Serafim obişnuia să facă înconjurul întregii proprietăţi a mânăstirii. Cum strălucirea aurie a luminii de dimineaţă pătrundea prin coroana mare a frunzelor de stejar, Părintele Serafim putea fi văzut binecuvântând şi chiar sărutând copacii.

   – Ce înseamnă asta? L-a întrebat Părintele Gherman. Să săruţi copaci!

   Părintele Serafim se uita în sus, zâmbind strălucitor şi continua să umble.

   Părintele Serafim ştia mai bine ca oricine că acest pământ bătrân, împovărat de căderea omului, nu va mai exista multă vreme, că va fi „distrus cât ai clipi din ochi”, şi transformat într-un pământ nou. Şi totuşi, aşa cum şi-a dat seama Părintele Gherman, pe când îl urmărea cu privirea făcându-şi rondurile, Părintele Serafim parcă vieţuia deja în vremea cea viitoare. Părintele Gherman spune: „El voia să plece, să se topească în pământul care va fi transformat …. Însăşi ideea copacului pe care l-a sărutat era din altă lume, întrucât copacii au fost la început creaţi fără de stricăciune în rai, potrivit învăţăturii Sf. Grigorie Sinaitul.”

   Părintele Serafim simţea în fiecare zi că i s-a dat să petreacă în pădure. Se simţea întocmai ca şi mult-iubitul său locuitor din pustie rus, Sf. Chiril de la Lacul Alb, care, găsind petecul de pustie pe care i-l dăduse Maica Domnului pentru mântuirea sufletului său, spusese, „Aceasta este odihna mea în veacul veacului. Aici voi locui.” (Psalm 131, 14). Părintele Serafim nu voia să părăsească locul său de mântuire nici măcar pentru o zi. Când trebuia să meargă cu maşina în oraş isprăvea cât se poate de repede, conducând repede pe drumurile de munte, făcându-şi treburile bine, fără să zăbovească nici o clipă şi întorcându-se îndată acasă. Mai ales la San Francisco nu-i plăcea să meargă. După ce făcuse greşeala de a merge acolo de Crăciun pentru a împlini ceea ce gândeau că era obligaţia lor faţă de Arhiepiscop, părinţii au hotărât să nu mai facă asta niciodată. Potrivit tradiţiei pustiei a Sfântului Serghie de Radonej şi a altora, de atunci ei au petrecut Sărbătorile de Crăciun şi de Paşti singuri în schitul lor, mergând la un preot pentru Sfânta Împărtăşanie, fie puţin înainte sau după Sărbători. Părintele Spiridon a încercat să-i ajute cu aceasta, venind la ei în timpul „Săptămânii luminate” care urmează după Paşti. În general, ei mergeau la San Francisco doar o dată pe an, pentru Liturghia din mormântul Arhiepiscopului Ioan de ziua adormirii lui.

   În Cuvântul ortodox, Părintele Serafim scria: „creştinismul în practică, şi monahismul mai presus de toate, este o problemă de sălăşluire într-un loc şi luptă cu toată inima omului pentru Împărăţia cerurilor. Cineva poate fi chemat să facă lucrarea lui Dumnezeu într-un loc sau poate fi mutat prin împrejurări inevitabile; dar fără dorinţa de bază şi profundă de a îndura totul pentru Dumnezeu într-un loc fără a fugi, omul cu greu va fi în stare să-şi taie rădăcinile necesare pentru a aduce roade duhovniceşti. Din nefericire, prin facilitatea comunicaţiilor moderne, omul poate sta undeva izolat şi totuşi să aibă legătură cu tot, în afară de singurul lucru de folos – cu grijile altora, cu toată cleveteala din Biserică iar nu cu silinţa adunată la un loc, necesară mântuirii sufletului omului, în această lume păcătoasă.

   Într-un pasaj renumit din Instituţii cenobitice, Sf. Casian îi atenţionează pe călugării vremii sale să ‘fugă de femei şi de episcopi ….’ Desigur, femeile ispitesc cu ajutorul trupului iar episcopii prin hirotonirea pentru preoţie şi în general prin slava deşartă adusă acelora cu poziţie înaltă. Astăzi, această atenţionare rămâne de actualitate, dar pentru călugării sec. XX se mai poate adăuga şi o altă atenţionare: Fugiţi de telefoane, călătorii şi cleveteală – acele forme de comunicare care, în majoritatea lor, leagă omul de lume – fiindcă acestea vă vor stinge flacăra şi vă vor face, până şi în chilia voastră de mânăstire, manevră dorinţelor şi influenţelor lumeşti!”

   Aşa cum afirmase Lao Tze, filosoful preferat din tinereţea Părintelui Serafim, „Cu cât omul călătoreşte mai mult, cu atât cunoaşte mai puţin.”

   Odată, Părintele Gherman l-a întrebat pe fratele său dacă exista vreun loc undeva în lume unde şi-ar dori să meargă.
   – Nu, a răspuns Părintele Serafim.
   – De ce nu? Chiar nu vrei să mergi în Sf. Munte Athos?
   – Potrivit sfatului Episcopului Ignatie Brianceaninov, ar trebui să ne sârguim să avem Muntele Athos în inima noastră. De fapt, noi lucrăm ca să avem propriul nostru Munte Athos în America. Singura problemă este că nu a mai rămas mult timp.”

   Unii oameni, care veneau din oraşe aglomerate, erau uimiţi că un asemenea loc ca mânăstirea Platina putea exista în America modernă. Un tânăr vizitator s-a mirat foarte tare când a păşit pe poarta mânăstirii. I-a văzut pe cei doi călugări, în dulame negre şi ponosite, cu părul şi cu barba lungă şi în spatele lor pădurile liniştite şi câteva clădiri mici. Pe când părinţii vorbeau cu el, acesta continua să privească în jur, pădurea, ascunsă de lume, unde rugăciunile călugărilor în vechea tradiţie se înălţau spre Dumnezeu. I-a întrebat pe părinţi dacă el putea face o plimbare în jurul mânăstirii. Întrucât Părintele Serafim a văzut vizitatorul coborând pe potecă într-o stare de încântare netăinuită, s-a întors spre Părintele Gherman şi i-a spus, „Omul acesta este ca noi!” Despre asemenea oameni, părinţii obişnuiau să spună că aceştia „şi-au găsit rostul”. Dar acest „rost pe care părinţii îl numeau „idealul pustiei”, nu era atât de uşor de răspândit. Părintele Gherman făcuse o încercare publicând o relatare a pelerinajului său la schiturile din Canada. Un tânăr rus fusese atât de atras de aceste articole, că hotărâse să viziteze schiturile. Totuşi, cu câteva luni mai târziu, când a venit la Mânăstirea Sf. Gherman prima oară, le-a spus părinţilor despre dezamăgirea lui.
   – Aţi prezentat minunat schiturile canadiene, a spus el în timp ce urca cu părinţii pe vârful Noble Ridge. Descrierile voatre erau atât de poetice. Dar când am mers acolo nu era nimic – doar câteva cocioabe prăpădite şi câţiva călugări şi călugăriţe, toţi ruşi bătrâni. Peste puţin timp vor muri cu toţii şi nu va mai rămâne nimic. De ce ai ridicat asta la o asemenea măsură? Nu este adevărat!
   – Ei bine, sunt de acord, a răspuns Părintele Gherman. Scriind despre toate locurile sfinte din America, a explicat că voise să prezinte cititorilor măsura sfinţeniei ortodoxe din ţara lor, ca să-i însufleţească pe tineri să se sârguiască să ajungă la acea măsură. Seminţele monahismului pustiei fuseseră deja semănate în America şi într-o măsură mică sunt hrănite de bătrânii şi bătrânele pe care le-aţi văzut în acele schituri sărăcăcioase. Dacă tradiţia lor piere, nu va fi vina lor, căci ei şi-au făcut datoria, luptând şi rugându-se singuri în pustie. În schimb, va fi vina noii generaţii de creştini ortodocşi care nu au preţuit transmiterea moştenirii până la ei.

   Seara, după ce a plecat tânărul, părinţii stăteau singuri în trapeză. Având nevoie de întărire, Părintele Gherman a început să se tânguiască.
   – Ce rost are toată munca noastră pentru idealul pustiei? A întrebat el. Este foarte greu ca oamenii să accepte sau chiar să priceapă. Este ca şi cum se află o taină aici pe care oamenii nu o pot dobândi doar citind despre aceasta. Poate că într-adevăr este dincolo de capacitatea tineretului american contemporan. Le oferim toate aceste mesaje alese ca să-i însufleţească, dar atunci când ei văd realitatea, că asta înseamnă o viaţă de luptă şi înfrânare fără tot confortul şi facilităţile moderne, hotărârea lor slăbeşte şi renunţă. Aşadar, la urma urmei, are vreun rost ceea ce facem noi aici?
   – Desigur, ai dat răspunsul la problemă în mod grăitor, la nivelul lui Noble Ridge de astăzi, a răspuns Părintele Serafim. Trebuie să dăm răspunsul pentru noi. Generaţia trecută şi-a făcut datoria. Să ne-o facem şi noi.

   Cel mai greu le era vizitatorilor să accepte lipsa unui telefon la mânăstire. Valentina Harvey, care venea la slujbele bisericeşti ale mânăstirii de la Redding, era foarte preocupată de aceasta. Odată, vorbind cu Episcopul Nectarie, a spus: „Cei doi călugări trăiesc în pădure, frig şi nevoi. Eu lucrez la o companie de telefoane şi am încercat să obţin instalarea gratuită a unui telefon pentru mânăstire. Dar când i-am spus despre asta Părintelui Gherman, a zis, ‘Doar peste trupurile noastre cele moarte!’ De ce, pentru numele lui Dumnezeu?”

   Episcopul Nectarie a zâmbit şi a răspuns spunând o povestioară. „Lângă Mânăstirea Optina”, spunea el, „era un râu care o separa de oraşul din apropiere. Singura legătură cu mânăstirea era printr-o plută. Asta aducea multă neplăcere, atât datorită schimbării anotimpurilor, cât şi datorită faptului că mânăstirea creştea repede, cu o mare afluenţă de vizitatori. Totuşi, călugării şi stareţii nu construiau un pod. În cele din urmă, orăşenii s-au oferit împreună să construiască un pod pe gratis. Călugării au refuzat categoric, explicând că ei părăsiseră lumea şi nu doreau să aibă legături libere cu aceasta. Această legătură este reprezentată atât prin podul din Optina cât şi prin telefonul din Platina. Când sovieticii au preluat Rusia, îndată au construit un pod şi au închis Mânăstirea Optina.”

   Nu numai mirenii nu puteau înţelege dorinţa părinţilor de a se păzi de legătura liberă cu lumea. Părintele Tarasie, a cărui mânăstire se afla într-o casă mare impresionantă dintr-o suburbie din New England, şi-a exprimat şi el dezaprobarea. Într-una din vizitele sale la mânăstirea Platina a spus părinţilor:
   – Aveţi aici o mânăstire minunată, dar nu va putea rezista aşa cum este, întrucât băieţii americani nu pot trăi în asemenea condiţii austere.
   – Cum o putem face mai uşoară? A întrebat Părintele Gherman, crezând că Părintele Tarasie va sugera instalaţie de apă şi canalizare, încălzire centrală, electricitate, ori vreo altă facilitate.
   – Trebuie să vă instalaţi telefon, părinte dragă, a răspuns Părintele Tarasie.
   – Dar de ce telefon?
   – Ca să puteţi lua legătura cu mine.
   – Cum va face asta viaţa mai puţin aspră?
   – Pentru că atunci vă voi putea spune ceea ce aveţi nevoie.
Stând într-un loc retras, Părintele Serafim îl privea pe Părintele Gherman uimit.
   – De ce trebuie să avem telefon ca să fim în legătură cu el? A întrebat el după ce Părintele Tarasie a plecat din cameră.
   – Dă-ţi singur răspuns la întrebare! A replicat Părintele Gherman.
   – S-o lăsăm baltă, a concluzionat Părintele Serafim.

   La plecarea Părintelui Tarasie, părinţii au tras clopotele mânăstirii şi l-au condus după poarta mânăstirii ca să-şi ia rămas bun. Întorcându-se la mânăstire, după ce nu s-a mai văzut maşina, Părintele Serafim nu arăta mulţumit.
   – Ce nu este în regulă? A întrebat Părintele Gherman. Părintele Tarasie este una dintre figurile monahale ortodoxe de frunte din America şi a venit atâta drum ca să ne viziteze pe noi, sărmani idioţi în acest pământ rupt de lume.
   – Dacă nu este chipul nostru de monahism, a spus Părintele Serafim categoric, nu îl doresc!

   Părintele Serafim se opunea monahismului aşa cum considera lumea că ar trebui să fie: călugări făcând fapte duhovniceşti, asigurând vizitatorilor plini de admiraţie un „centru de retragere” confortabil, avantajos şi frumos alcătuit. La Mânăstirea Platina, părinţii încă nu-şi terminaseră construcţiile. Ei au construit doar atât cât să fie feriţi de vânt şi de ploaie – şi chiar şi aşa nu le-a ieşit totul bine întotdeauna. După cum am văzut, ei nu au intenţionat niciodată să construiască un loc cunoscut, ci doar un aşezământ al luptei creştine, în timpul scurtei lor călătorii prin lumea aceasta. Nici biserica lor, care a fost construită prin osteneala evlavioasă a Diaconului Nicolae la insistenţa sa proprie, nu a fost niciodată terminată în întregime. Interiorul din lemn închis la culoare îi dădea un sentiment cald, plăcut – dar era imposibil de încălzit în timpul iernii. „Este răspândită o anumită părere”, relata Părintele Serafim: „că desigur, atunci când mergi la Biserică, trebuie să fie cald, pentru că nu te poţi gândi la slujbele bisericeşti şi să te pregăteşti pentru Împărtăşanie când trebuie să te gândeşti că ai picioarele reci. Oamenii ne spun asta. ‘Este o foarte mare întoarcere înapoi’, spun ei. ‘Nu poţi merge când ai picioarele reci şi să te aştepţi să te porţi duhovniceşte.’ Asta este doar o părere şi este total greşită. Sfinţii Părinţi au trăit de-a lungul veacurilor în tot felul de condiţii; şi deşi nu pune nimeni la cale o chinuire cu picioarele reci – totuşi, asta ajută să facă pe cineva puţin mai potrivit pentru viaţa duhovnicească, poate că ajută pe cineva să aprecieze ceea ce are şi nu doar să recunoască faptul că cineva doreşte să aibă confort şi comoditate.”

   Părintele Gherman îşi aminteşte cum, când se plângea odată de frigul din biserică, Părintele Serafim i-a spus că era convins că, cu cât suferea mai mult în biserica rece, cu atât se apropia mai mult de vieţuirea asceţilor despre care cânta. Când se întâmpla aşa, zicea el, simţea frigul din ce în ce mai puţin.

   În timp ce conceptul modern de „retragere” adesea aduce după sine aşteptarea bucuriei duhovniceşti, odihnă şi uşurare, conceptul ortodox de pelerinaj este destul de diferit. Creştini ortodocşi, în mod tradiţional, au făcut pelerinaje la locurile sfinte ca o jertfă a pocăinţei curăţitoare, acceptând de bunăvoie ostenelile de a călători pe jos câteva sute de km. Cei care au avut cel mai mare folos din vizitele la Platina nu-şi doreau o vacanţă, ci mai degrabă şansa de a primi o mică greutate, dând deoparte răsfăţarea de sine permanentă a stilului de viaţă american.

   Pentru Părintele Serafim era foarte apăsător să aibă de-a face cu vizitatori ocazionali care veneau din lume „doar ca să arunce o privire”. Se simţea silit să fie politicos şi să-i primească în numele lui Hristos; dar, aşa cum observa fratele său, asemenea obligaţii „îl tulburau”. Părintele Gherman trebuia să-l „elibereze”, luându-i pe acei oameni din preajma lui. Fiind uşurat în chip minunat, Părintele Serafim îşi făcea cruce şi se întorcea în chilia lui călugărească ca să lucreze cu râvnă la vreun articol.

   O femeie care a venit la mânăstire s-a scandalizat de această situaţie. Însoţită de Părintele Serafim, care a fost cam neprimitor, ea umbla pe pământurile mânăstirii într-o rochie de un roşu aprins.
   – Ce plictisitoare trebuie să fie viaţa voastră aici! A spus ea. Nu-i televizor, nici radio, nici măcar telefon! Cum puteţi rezista?!
   – Suntem foarte ocupaţi aici, a răspuns Părintele Serafim. Nu avem timp să ne plictisim.
   Mai târziu, când femeia plecase la casa ei din oraş, Părintele Serafim a făcut această observaţie către Părintele Gherman:
   – Oraşul este pentru cei care sunt goi iar pe cei care sunt plini îi împinge departe. Pustia îi ţine pe cei care sunt plini şi le îngăduie să sporească.

Anunțuri

2 gânduri despre „Viaţa de mănăstire (10)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s