Despre sufletul pereche

Aş vrea să vorbesc despre o chestie pe care o văd deseori ( probabil am mai vorbit puţin despre problema asta ) şi anume dorinţa unei fete ( iar în cazul fetelor unui băiat ) perfecte.

Citesc foarte des la mulţi care doresc o fată care să-i înţeleagă, să le dăruiască dragoste, să le ierte unele greşeli pe care le fac, să nu aibă nervi ci să fie înţelegătoare, gingaşă şi scumpă ( să fiu sincer: eu sunt în primul rând unul din acel grup de oameni ce caută fata perfectă ). Şi fetele doresc un băiat sensibil, puternic, înţelegător şi toate cele ce vor fetele.

În acelaşi timp vedem în filmele romantice şi mai mult în anime-uri imaginea celuilalt care parcă e un înger şi dragostea care îi cuprinde pe cei doi şi cum totul merge frumos. Anime-urile sunt cele mai groaznice în aceste lucruri. Acolo se prezintă o lume atât de utopică cu oameni atât de buni şi care se dăruiesc cu totul pentru celălalt, cu oameni atât de frumoşi şi curaţi sufleteşte de îi întrec şi pe sfinţi. Deci şi sfinţii nu cred că au o viaţă atât de perfectă ca personajele principale din majoritatea anime-urilor. Şi ele sunt cu atât mai periculoase cu cât cei care le urmăresc au o viaţă de doi bani în care nimeni nu îi iubeşte, în care toţi cei din jur sunt care mai de care mai pătimaşi şi egoişti şi chiar ei par că sunt nişte rataţi ce nu se pot adapta la lume. Aşa că pentru astfel de oameni viaţa reală reprezintă acea aparatură ce apare în spitale şi care ţine pe cel în comă în viaţă ( în sensul că celelalte organe lucrează ).

Ne uităm şi la sfinţi că uneori sunt foarte răutăcioşi ( cred că mai ales cu astfel de oameni ) ceea ce nu se potriveşte cu ideea de sfânt plin de dragoste. Dumnezeu niciodată nu le aude durerea şi nevoia de cineva care să-i iubească curat şi nimeni din lume nu-i înţelege. Acum aş vrea să pun o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare: unde este vina aici? Răspunsul cred că îl ştim toţi: vina este la mine.

De obicei aceşti oameni sunt foarte dificili şi le fac celorlalţi viaţa mai mult sau mai puţin un iad. Sunt oameni atât de egoişti şi egocentrişti încât Dumnezeu nu poate ajunge la ei iar sfinţii sunt duri cu astfel de oameni tocmai să se mai trezească la realitate. Ei aşteaptă ca ceilalţi să fie perfecţi fără să se uite la ei înşişi. Ei aşteaptă ca ceilalţi să fie ca personajele din anime-uri iar când văd diferenţa atât de mare între anime şi viaţa reală sunt cu totul distruşi. Ei vor nişte roboţei, nişte păpuşele perfecte.

Cum trebuie să fim noi? Spunea atât de des părintele Porfirie: noi nu trebuie să aşteptăm dragostea cuiva ci noi trebuie să iubim. Adică în cazul de faţă nu trebuie să aşteptăm să vină fata perfectă sau băiatul perfect care să ne umple de iubire ci noi trebuie să fim cei care să dăruiască iubire din plin. Şi aici e marele necaz: noi aşteptăm iubirea din altă parte şi o cerem din altă parte. Dar iubirea nu vine când e cerută ci atunci când cineva dăruieşte de bună voie iubire.

În plus, aşteptând imaginea unui om perfect noi nu ştim să-i iubim defectele. Un om are defecte că aşa e firea omului căzută şi noi trebuie să trecem peste ele şi să dăruim dragoste mai multă. Dar nu se întâmplă aşa ceva cu aceşti oameni. Ei sunt foarte duri cu defectele celuilalt şi sunt foarte iertători cu defectele proprii. Lucrurile ar trebuie să fie invers: să fim foarte iertători cu defectele celorlalţi şi foarte duri cu defectele noastre. E şi logică ideea asta. Când iubeşti pe cineva vrei ca să fie persoana aceea fericită. Şi nu e normal ca în acest caz să nu-ţi pese dacă acea persoană te face să suferi dar în schimb să te distrugă dacă tu o faci să sufere? Atunci de ce noi facem invers? Pentru că noi ne iubim pe noi, pentru că suntem egoişti şi vrem să tâlhărim de la acea fată/băiat dragostea ei/lui şi să devenim un idol pentru celălalt.

Sper că cei care vor citi asta şi sunt fani anime ( sau se simt descrişi de acest portret ) să nu o ia personal pentru că eu sunt în primul rând un astfel de om. Şi înţeleg foarte bine tot acel iad prin care trec aceşti oameni care nu pot să mai dea nimic şi care vor doar pe cineva care să-i iubească. Dar atât timp cât noi nu ne rezolvăm problemele noastre nimeni nu va putea să ne iubească. Noi nu vrem o iubire sănătoasă ci una idolatră. Iubirea nu este acel ceva dulceag, poate să fie şi asta dar nu e atât. Iubirea de multe ori poate să fie foarte dură, puternică şi înfricoşătoare. Să ne gândim la iubirea lui Hristos şi a sfinţilor şi prin ce iad au trebuit să treacă.

Iarăşi îmi amintesc de multe telenovele ( când eram mai mic mă uitam în prostie la telenovele 😛 ) în care actriţa principală nu poate fi cu actorul principal super bogat şi frumos şi spune că va încerca să-l iubească pe un altul care o iubeşte sincer dar care nu e aşa perfect ca personajul principal. Iar de obicei ea totuşi revine la cel super bogat şi frumos. O mare porcărie aici. Cine a crezut că telenovelele sunt despre dragoste a fost foarte fraierit. Fata aia era îndrăgostită de acel bărbat. Când se va trezi cu minţile la cap nu ştiu cât îl va mai îndrăgi. Mai ales că e un om obişnuit ca să i se închine lumea la picioare ( aşa cum sunt de obicei aceşti oameni super bogaţi ). Celălalt om care e mai sărac totuşi are un suflet mult mai curat şi mai smerit. Şi dacă ea ar fi încercat să stea cu el încetul cu încetul l-ar fi iubit pe el. Şi nu era doar îndrăgosteală ci iubire. Pentru că iubirea nu apare aşa cum e în filme şi desene că pur şi simplu o fată şi un băiat când se văd sunt morţi unul după altul. Aia e doar atracţie, îndrăgosteală, hormoni. Iubirea apare prin luptă, prin necazuri, prin trecerea alături de celălalt pe drumul Crucii.

Să încercăm şi noi să nu mai aşteptăm să fim iubiţi, să nu mai aşteptăm persoana perfectă ci să încercăm să dăruim noi dragoste. Să încercăm noi să îi facem pe toţi ceilalţi fericiţi fără să ne pese de fericirea noastră. Persoana iubită nu apare din coincidenţă ci doar atunci când ţi-o dăruieşte Hristos. Dacă nu a apărut acea persoană e din cauză că n-am fi în stare să avem o căsătorie cu ea, din cauză că suntem prea egoişti şi prea egocentrişti şi ne gândim tot timpul cum să ne iubească ea în loc să ne gândim cum s-o iubim pe ea. Tot timpul gândul la noi, tot timpul gândul la o soţie care să te facă fericit. Tot timpul egoismul iasă în faţă. Să luptăm cu egoismul şi să încercăm să ne smerim. Să primim cât de mulţi pumni în gură şi să trecem pe drumul Crucii că după aceea ne aşteaptă Învierea.

Anunțuri

Un gând despre „Despre sufletul pereche

  1. Par. Arsenie Papacioc spunea, ca daca nu ar fi fost Crucea mai intai, nu ar fi fost veselia, bucuria si slava Invierii ! Cat adevar! Frumos articol.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s