Viaţa de mănăstire (11)

   În 1973, un întreg val de aspiranţi la viaţa monahală au început să vină la Mânăstirea Sf. Gherman, începând cu finul Părintelui Serafim, Fratele Laurenţiu. După cum am văzut, părinţii nu făcuseră nici o încercare să atragă pe cineva cu care să-şi împartă viaţa: „mai presus de toate”, explica Părintele Serafim, „pentru că viaţa identităţii sufletului, care se trăieşte aici în condiţii de lipsuri materiale, poate fi încercată numai de cineva cu o voinţă liberă şi chiar râvnitoare.” Totuşi, când au venit oameni, părinţii au privit aceasta ca pe buna rânduială a lui Dumnezeu. Primind veşti că va veni un nou aspirant în curând, Părintele Serafim a scris: „Este prea mult să ţinem în ascultare patru oameni. Ne bucurăm că Dumnezeu ne trimite mai multe ajutoare; dar noi ştim bine că împreună cu o pereche de mâini se află şi un suflet, ale cărui adâncimi sunt de nepătruns şi noi doar ne rugăm lui Dumnezeu ca să nu folosim sau să îndrumăm greşit ceea ce El ne-a trimis, ci ca El să sporească întru noi necuprinsă putere de iubire adevărată şi frăţietate.”

   Cu cât obştea se mărea, Părintele Serafim se uita la Părintele Gherman ca la cineva care, aşa cum spunea el, „ne poate îndruma în individualitatea sufletului şi a minţii (ceva ce noi sărmanii americani nu putem face, atâta timp cât ortodoxia este atât de firavă în noi).” Odată s-a întâmplat că Părintele Gherman era plecat; Părintele Serafim a spus fraţilor, „Ar trebui să dăm multă preţuire Părintelui Gherman. El are bună sporire duhovnicească.”

   Părintele Gherman, căruia îi păcea să plece, era ca un fel de conducător sau „stareţ” al comunităţii, în timp ce liniştitul Părinte Serafim – care prefera să se ocupe de oameni făcându-le bună rânduială duhovnicească – slujea ca îndrumător duhovnicesc. În fiecare seară după slujbă, Părintele Serafim rămânea în biserică ca să audă fraţii cum îşi descărcau sufletele în taină, lui. Iarăşi, părinţii au dobândit această practică monahală de la Cuviosul Paisie Velicikovski, pe care o păstrase şi după ce ajunsese conducătorul unei mânăstiri. Paisie întemeiase „destăinuirea gândurilor” ca mijloc de omorâre a pornirilor rele celor ascunse, înainte de a fi sporite de diavol.

   La 1 septembrie 1973, sărbătoarea Anului Nou Bisericesc, Părintele Serafim a scris cu optimism: „Noul an începe cu fraţii întru bună împreună-vieţuire, întru armonie şi însufleţire căpătată din viaţa cenobitică din pustie …. Ideea unei astfel de vieţi a individualităţii sufletului, bazată pe sinceritate şi ascultare, s-a pierdut în Biserica Rusă din acest veac şi este o minune a milei lui Dumnezeu că am fost în stare să punem început de bună lucrare duhovnicească …. Venirea Arhimandritului Spiridon la noi săptămâna trecută şi cele două slujiri ale Sfintei Liturghii au adus tuturor fraţilor bogată bucurie duhovnicească şi putere.”

   Aspiranţii la călugărie şi-au început viaţa la mânăstire ca ostenitori şi după o perioadă premergătoare nedeterminată, erau îmbrăcaţi în sutane negre ca novici. În limba rusă cuvântul pentru „novice” (posluşnic) înseamnă „cel care ascultă”. După perioada de noviciat a învăţării, ascultării şi verificării (trei ani prin tradiţie), aspiranţii puteau să se călugărească şi să fie tunşi ca monahi. La Mânăstirea Sf. Gherman ca şi în alte mânăstiri, novicii nu aveau permisiunea să vorbească unul cu altul sau cu vizitatorii.Se punea accentul pe concentrarea lăuntrică a gândurilor mai mult decât asupra împrăştierii exterioare. Părintele Serafim scria: „Se dă o atenţie deosebită formării ortodoxe a minţii şi inimii cu ajutorul cuvântului scris al textelor patristice şi hagiografice. Vieţile sfinţilor şi îndrumările duhovniceşti sunt citite la toate mesele; fiecare frate avea întotdeauna o carte pentru lectură duhovnicească prin bună îndrumare.”

   La un moment dat vieţuiau paisprezece suflete la mânăstire, fiecare cu propriile probleme şi nevoi. Părinţii voiau să le dea hrană neîntreruptă de învăţătură duhovnicească, dar în acelaşi timp ei nu voiau să-i înveţe din experienţa lor. Cuviosul Paisie spunea: „Cel care are fraţi întru povăţuire nu trebuie să-i instruiască şi să-i înveţe după înţelegerea şi discernământul propriu, ci după … sfinţii părinţi.” Odinioară, Părinţii Gherman şi Serafim şi-au impus osteneala de a porni pe calea vieţii cea cu totul diferită de aceea a lumii. Acum, că noii fraţi aleseseră să-i slujească lui Dumnezeu, părinţii trebuiau să le dea învăţătură patristică despre cum să nu mai trăiască pentru ei.

   Având aceasta în vedere, Părintele Serafim a început să traducă expuneri patristice clasice despre viaţa duhovnicească. Una dintre acestea a fost Răspunsuri la întrebările ucenicilor de Părinţii Pustiei Varsanufie şi Ioan din sec. al VI-lea. Părintele Serafim a ales pasaje din lucrare, pe care le-a simţit cele mai potrivite pentru acei fraţi care se aflau atunci la mânăstire. El s-a înştiinţat că multe din întrebările puse Sfinţilor Varsanufie şi Ioan nu erau diferite de întrebările puse de luptătorii creştini de astăzi şi că răspunsurile bătrânilor declarau război îndreptăţit fanteziilor obişnuite şi concepţiilor greşite. Ei au prezentat natura viciilor – smerenie prefăcută, calculare cu inima împietrită, judecată, lene, închipuiri trupeşti, lipsa pazei interioare – şi a prezentat căi lucrătoare pentru lepădarea de ele şi dobândirea virtuţii.

   În mânăstirea românească de la Dragomirna, Cuviosul Paisie obişnuia să adune fraţii în trapeză seara şi să le citească textele pe care le tradusese în limba lor maternă. Acum, Părintele Serafim făcea la fel cu fraţii săi. Citindu-le în trapeză traducerea sa a Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, vorbea rar aşa încât fiecare cuvânt să-i pătrundă.

   Părintele Gherman era întru mare bucurie duhovnicească. Ce text bun, puternic iese la iveală, gândi el. Întorcându-se către Părintele Laurenţiu, a spus „Acesta este un moment istoric! Gândeşte-te: vechi părinţi ai pustiei – din sec. al VI-lea – aduşi într-un pământ nou, traduşi pentru prima dată în limbajul pustiei. Îi poate face pe oamenii de aici uriaşi duhovniceşti.”

   Totuşi, în luna care a urmat, fraţii au ieşit din mânăstire unul câte unul. Data următoare când Părintele Serafim a citit din traducerea sa, erau numai trei oameni în trapeză.

   – Ei, cred că Varsanufie şi Ioan nu au făcut nici un bine, a remarcat Părintele Gherman. De ce oare?

   – Pentru că pământul nu are adâncime, a răspus Părintele Serafim.

   Părintele Serafim credea că, în pilda semănătorului din Scriptură, pământul american era reprezentat de pământul cu puţină adâncime, locurile pietroase (Marcu cap. 4). Spre deosebire de lumea veche, societatea americană nu are de loc rădăcini adânci, nici o adâncime a pământului. Oamenii ei primesc îndată cuvântul cu bucurie; totuşi ei nu au în ei nici un fel de rădăcini, şi astfel ei rabdă dar numai o vreme: după aceea, când durerea sau persecuţia se ridică din cauza cuvântului, devin supăraţi. Soarele îi pârleşte şi ei se ofilesc.

   Părintele Serafim era convins că antidotul pentru această problemă caracteristic americană era statornicia şi de aceea el o tot sublinia, de aceea vorbea atât călugărilor cât şi mirenilor despre nevoia zilnică de citire din textele sfinte şi slujbele zilnice. „Cu adevărat, răbdarea este una dintre virtuţile esenţiale ale timpurilor noastre. Fără ea, greu va rămâne cineva în viaţă.”

   Mai urmau să vină la mânăstire mai mulţi aspiranţi la călugărie iar experienţa Părintelui Serafim ca părinte duhovnicesc al lor l-a învăţat principalul criteriu pentru reuşita sau eşecul lor. Într-un articol despre monahismul din vechea Galie, el observa: „Atunci, ca şi astăzi, o mare parte a interesului pentru monahism era un rod al visului fără de folos care nu recunoştea luptele şi umilinţele zilnice necesare pentru a pune suişuri vieţii duhovniceşti adevărate potrivit Evangheliei.” Atât părinţii călugări din răsărit cât şi cei din apus, nota el, „puneau un mare accent pe necesitatea lucrării celei bune”, şi au văzut „o corelare precisă între consimţirea la muncă şi o adevărată osteneală pentru câştigurile duhovniceşti …. Aprinderea spre lucrare, de fapt, este o bară de măsură pentru sporirea duhovnicească …. Conştiinţa acestui principiu de bază a vieţii duhovniceşti este ceea ce determină măsura ‘coborâtă’, aspră a adevăratei mânăstiri ortodoxe, care este valabilă şi astăzi. Novicele care se formează într-o asemenea atmosferă duhovnicească se află adesea în împrejurări tulburătoare care cercetează râvna lui firească spre lene şi somn.” După ce prezintă noviciatele tulburătoare şi grele ale egipteanului din sec. al VI-lea, Avva Dorotei şi mai contemporanului de la Optina, Bătrânul Iosif, Părintele Serafim a scris că „visătorii leneşi care se află printre aspiranţii monahali de astăzi nu rezistă în astfel de condiţii; ei pleacă adesea pentru că mânăstirea ‘nu este destul de duhovnicească’ – nedându-şi seama că astfel ei se lipsesc de ‘limanul’ duhovnicesc fără de care vor cutreiera fără de folos neaflându-şi ‘mânăstirea ideală’. Lenea nu este păcatul cel mai rău al aspiranţilor la călugărie; dar fără iubire de osteneală ei nici măcar nu vor intra vreodată în lupta vieţii monahale nici nu vor înţelege principiile elementare ale luptei duhovniceşti.”

   Deşi nevoinţele ascetice necumpătate erau interzise la mânăstire, ca oamenii să nu cadă în înşelăciunea dimprejurul lor, viaţa simplă a disciplinei călugăreşti fără îndulcirea vieţii moderne cercetau tăria sufletească a tinerilor aspiranţi până la limită. Părintele Serafim a înţeles cât de greu era pentru tineri să facă trecerea de la viaţa unui american modern tipic la aceea a unui adevărat luptător monahal. El scria: „În ciuda scopului său îndreptat către cealaltă lume, monahismul este încă în lume şi structura lui nu poate decât să reflecte starea lumii contemporane lui. Tinerii răsfăţaţi, mulţumiţi de sine, egoişti, care formează marea majoritate a celor care vin astăzi la monahism (cel puţin în lumea liberă) nu pot decât să aducă cu ei ‘bagajul’ lor lumesc de atitudini şi obiceiuri şi acestea la rândul lor nu pot decât să influenţeze mediul călugăresc. Influenţa lor poate fi minimalizată cu o luptă energică şi conştientă împotriva lor; fără această luptă constantă, ei pot ajnge chiar să domine şi mânăstirea cea mai bine organizată, adesea prin căi ascunse.

   Prin natura lui, adevăratul monahism ortodox este duşmănos principiului confortului modern. Lucrarea neschimbătoare a călugărului nu este aceea de a-şi crea comodităţi, ci de a se jertfi, punându-şi inima şi sufletul în seama cuiva care se află deasupra lui; dar acesta este opusul principiului vieţii moderne, care se bazează pe visul chiliastic de a face viaţa uşoară pe pământ. Angajarea într-o luptă conştientă împotriva principiilor şi obiceiurilor confortului modern este o lucrare rară şi primejdioasă; astfel nu este de mirare că monahismul nostru (de astăzi) este atât de slab – aceasta nu poate decât să oglindească slăbiciunea vieţii ortodoxe de astăzi în general.”

   Ajungând să-i iubească şi să aibă grijă de fraţii care au venit la ei, părinţii se mâhneau adesea foarte tare să-i vadă dezrădăcinaţi şi renunţând la ideea monahismuluui când abia începuseră să aşeze o temelie. Mulţi aspiranţi veneau cu cele mai serioase intenţii de a lupta şi erau în stare să aducă la mânăsitire bogată roadă duhovnicească. Dar, „deşi duhul este râvnitor, trupul este slab” şi influenţa mediului lor cultural era prea puternică ca să le permită să rămână. Din diferite motive, părinţii Serafim şi Gherman nu fuseseră atât de subjugaţi de standardele culturale ale Americii moderne: Părintele Serafim, pentru că el se simţise întotdeauna străin faţă de societatea materialistă şi Părintele Gherman, pentru că el fusese crescut în Germania în timpul războiului şi fusese obligat să se îngrijească de mama şi de sora lui, găsind astfel puţină vreme pentru căutarea mulţumirii personale.

   Chiar dacă Părintele Serafim se păzea cu tărie să se comporte cu tinerii novici ca un „bătrân purtător de Dumnezeu”, el ştia că pentru ei era de folos să întemeieze cu el, părintele lor duhovnicesc, o relaţie de încredere şi sinceritate de bază. După cum arăta odată, „o parte importantă a instruirii monahiceşti este deprinderea de a nu se încrede în judecata proprie.” Despre această problemă el a citat din Convorbirile Sfântului Ioan Casian: „Dacă dorim să urmăm poruncile Evangheliei şi să fim întocmai cu Apostolii şi cu întreaga Biserică timpurie, sau cu cea a Părinţilor, care în vremurile noastre au urmat virtuţile şi desăvârşirea lor, atunci n-ar trebui să ne încredem în părerile noastre, făgăduindu-ne desăvârşirea evanghelică din această stare rece şi plină de păcat; dar urmând paşii lor ar trebui să ne sârguim să nu ne înşelăm pe noi înşine şi astfel vom împlini rânduiala cea bună şi poruncile mânăstirii, aşa încât ne-am putea lepăda de lumea aceasta întru adevăr.”

   Acest principiu monahal fusese încercat, şi primise pecetea experienţei de veacuri, şi Părintele Serafim urma să vadă marea confirmare a lui în propria sa mânăstire. Cei care nu au reuşit să-l urmeze păreau sortiţi a fi îndepărtaţi din calea mânăstirii.

   Părintele Serafim a înţeles că „încrederea în părerea proprie” era de cele mai multe ori rezultatul nepăsării faţă de voia lui Dumnezeu. Omul trebuie numai să cerceteze împrejurările din viaţa sa pentru a primi un semn al acestei voinţe, ca să o vadă cu ochii credinţei. Când un frate, de exemplu, s-a întors bolnav şi flămând după aproape două săptămâni de hoinăreală prin lume, Părintele Serafim a notat ceva extraordinar: „Evanghelia pe care am citit-o cu o zi înainte de plecarea lui a fost: ‘Nici un om care îşi ia plugul şi se uită înapoi nu este bun pentru Împărăţia cerurilor;’ Evanghelia pe care am citit-o înainte de întoarcerea lui: Fiul risipitor.”

   Prudenţa patristică împotriva încrederii în sine nu se aplica numai la călugări. Odinioară, după ce părinţii serviseră prânzul la nouăsprezece musafiri, inclusiv păstori ortodocşi şi mireni, Părintele Serafim a observat: „Ce multe orientări şi probleme diferite printre ei! Şi cât de întunecat este viitorul duhovnicesc pentru cei care se încred în ei înşişi! Numai cei care se biruiesc pe sine, şi nici nu se cred cu dreaptă judecată, au posibilitatea să sporească duhovniceşte!”

   Părintele Serafim a aşezat astfel de valori asupra individualităţii sufletului călugăresc, încercând aceasta vreme îndelungată, împreună cu Părintele Gherman, că lui îi era greu să aibă oameni în mânăstire care nu erau interesaţi de aceasta. Ca unul care întruna „se omora pe sine” pentru lucrarea obişnuită, ura să vadă oameni stând şi flecărind, aşteptând fără grabă să vină cineva şi să le „spună” ce să facă în continuare. Era cu mult mai rău când intrau în dispute pătimaşe asupra unor lucruri care, faţă de viziunea monahală, arătau că sunt mărginiţi fără de nădejde. Odată, după ce Părintele Serafim a auzit un frate mai în vârstă dojenindu-l aspru pe Teofil că „terminase apa obţinută din gheaţă” ca să se spele pe dinţi, el a observat că asemenea fapte „respiră duhul care distruge mânăstirile”. Avva Dorotei, sfătuindu-şi călugării egipteni din sec. al VI-lea, vorbise chiar de această problemă: „Fiecare dintre noi a renunţat la ceva – poate averi mai mari sau foarte mici – în orice caz, fiecare a lepădat ceea ce avea de lepădat. Apoi venim la mânăstire şi ne împlinim dorinţele prin lucruri neînsemnate care nu aduc nici un folos [de exemplu, apa din gheaţă]. Nu trebuie să facem aşa, întrucât aşa cum ne îndepărtăm de lume şi problemele ei, tot aşa ar trebui să ne desprindem de dorirea lucrurilor materiale şi să aflăm ce înseamnă renunţarea şi de ce am venit la mânăstire, [să ne înştiinţăm] care este scopul către care ne-am îndreptat şi astfel să ne punem în bună rânduială comportarea pentru a corespunde acestui scop şi să ne aruncăm într-o luptă aşa cum au făcut părinţii noştri.”

   Pentru a exista adevărata identitate într-o mânăstire, este necesar ca fraţii să înţeleagă întreaga imagine, să creadă în ea şi să adopte de bună voie scopul comun, bucurându-se de şansa de a lucra pentru acest scop pe orice cale posibilă. Opusul acestuia este monahismul „idioritmic”: o formă contrară convenţiilor în care nu există nici un scop comun şi fiecare face ce vrea, ca fetele bătrâne şi burlacii. Despre cineva care spera să găsească aşa ceva la mânăstire, Părintele Serafim a scris cu tristeţe: „El doreşte doar un colţişor comod unde oamenii să-l tolereze şi el să facă ce vrea cu viaţa lui …. El ascultă numai la suprafaţă şi în măsura în care este necesar ca să poată ocupa în continuare colţişorul său comod cu nici un fel de participare sinceră în obşte …. Până acum este evident că el nu are atracţie pentru ceea ce căutăm noi, ci se ţine doar după noi şi este ataşat de noi din punct de vedere afectiv; nu ne place să-i spunem să-şi găsească alt loc unde să poată fi cu mintea şi cu sufletul (ştiind că nu va găsi niciodată un asemenea loc), şi iarăşi nu ne place să ‘îl târâm’ după noi, cerându-i să lucreze într-un chip care trebuie să fie din voinţă proprie pentru a izbuti. ‘Izbucnirile’ lui aduc uneori o mare irosire pentru mine şi Părintele Gherman, pentru că de fapt ceea ce face el pune sub semnul întrebării întregul nostru fel de vieţuire, fără să-l vadă sau să-l aprecieze; acest fel de viaţă este atât de greu, necesitând luptă şi sensibilitate mare, că poate fi distrusă.”

   Pe parcursul unui deceniu, nu mai puţin de cincizeci de aspiranţi la călugărie au venit la mânăstire. Cu toată îndrumarea care era necesară, şi cu toate dificultăţile duhovniceşti, emoţionale şi fizice care trebuiau să fie cunoscute, părinţii au ajuns la concluzia că „cu cât se află mai mulţi oameni, cu atât mai mică lucrare se face”. Fraţii aveau mari probleme cu vechile camionete ale mânăstirii care se stricau foarte des şi trebuiau reparate. Părintele Serafim spunea odată: „Diavolul ne loveşte mai întâi prin maşini şi apoi prin novici.”

   „Idioritmiile” erau o cruce grea de purtat, dar şi mai greu era de a vedea adevăraţii luptători care, din lipsă de statornicie, se lipseau de prilejurile date de Dumnezeu. Odată, Părintele Serafim s-a descurajat atât de tare că i-a spus Părintelui Gherman: „Aş fi dorit să nu vină niciodată.” Noii fraţi păreau să nu poată pătrunde deplin în acea „individualitate a sufletului” şi încredere reciprocă pe care se întemeiase obştea. După cum am văzut, Arhiepiscopul Ioan prezisese aceasta cu nişte ani mai devreme, în viziunea Părintelui Serafim.

   Şi totuşi crucea părinţilor nu a fost dusă în deşert. Părintele Serafim scria, „Din experienţă am văzut că oricine vine aici cu intenţie bună şi în special cu credinţă fierbinte în Sf. Gherman şi Arhiepiscopul Ioan, nu pleacă fără vreo mângâiere duhovnicească, după credinţa lui.” Unii fraţi au sporit în mânăstire; personalităţile lor adevărate au ieşit într-un fel la iveală. Părintele Gherman observase acest fenomen când se convertise. El a spus: „La Jordanville, toţi călugării arătau la fel şi totuşi erau cu toţii atât de diferiţi, cu personalităţi atât de distincte, unice şi vii. Dar în oamenii care veneau din lume am observat opusul: ei toţi arătau diferit, dar erau toţi la fel – cu toţii purtau aceeaşi emblemă a lumii.”

   Pentru doi oameni care nu intenţionaseră niciodată să „întemeieze o mănăstire”, Părinţii Gherman şi Serafim aveau cu siguranţă mâinile pline. În fiecare persoană care venea la ei, ei au văzut un dar de la Dumnezeu, chiar dacă aceasta se întâmpla fie cu totul de neconceput dintr-un punct de vedere omenesc. Ei îi primeau pe toţi care veneau pentru scopul de a trăi viaţa monahicească cu ei, urmând astfel tradiţia Cuviosului Paisie care spunea: „Pe unul care vine la mine eu nu-l voi alunga.” Şi mai aveau o regulă, ca să nu dea niciodată afară pe cineva – în afară de situaţii rare, când cineva devenea realmente violent ori ameninţător. Întrucât Dumnezeu trimisese un frate, nu le revenea lor să hotărască dacă şi când ar trebui să plece. Ei lucrau cu credinţa că dacă fratele nu era cu adevărat bun acolo, el singur trebuia să ajungă în cele din urmă la acea concluzie. În acelaşi timp, părinţii simţeau că trebuiau să dea maximum celor care veneau la ei, în ciuda oricăror greutăţi, neplăceri sau suferinţă interioară ce le-ar fi putut aduce aceasta. Cuviosul Paisie spunea, „Un alt frate este o altă rugăciune.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s