Despre iubirea creştină

   Aş vrea să vorbesc puţin despre Evanghelia de astăzi. Cu toţii ştim că s-a citit Evanghelia în care un învăţător de Lege Îl întreabă pe Iisus care e cea mai mare poruncă iar Iisus dă porunca iubirii.

   Vreau întâi să zic ceva interesant ce am observat de abia azi deşi am citit de mai multe ori Evanghelia aceasta. Hristos spune despre porunca iubirii aproapelui că e egală cu cea a iubirii lui Dumnezeu. Adică nu e pe primul loc iubirea de Dumnezeu şi pe locul doi iubirea aproapelui. E drept însă că modul de iubire diferă. Dumnezeu este infinit aşa că trebuie să ne dăruim total şi infinit Lui pe când aproapele e finit şi de asta iubirea faţă de el are o limită ( şi aceea e iubirea de noi înşine ).

   Vedem la Sfântul Evanghelist Ioan că rezumă tot creştinismul la iubire. El spune: „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” ( 1 Ioan, cap. 4, vs. 8 ). Să ne uităm la Hristos în Evanghelie. De ce era atât de scandalos? Pentru că iubirea Lui trecea peste orice limită de bun-simţ. Nu ţinea cont de prescripţiile Legii, nu ţinea cont de oamenii cu care era înconjurat ci se dăruia cu totul iubirii. Şi asta ne cere şi El. Dar cum ne cere să iubim? Iarăşi vedem la Sf. Evanghelist Ioan: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” ( 1 Ioan, cap. 3, vs. 18 ). Şi despre asta aş vrea să vorbesc.

   Pentru mulţi dintre noi Ortodoxia devine ceea ce ne reproşează protestanţii şi anume un grup de simbolisme şi prescripţii. Ce vreau să spun prin asta? Mulţi din oamenii credincioşi merg în fiecare duminică la biserică, fac acatiste, paraclise, metanii, închinăciuni, ţin posturile şi în general îndeplinesc rânduiala Bisericii ( cu acrivie cei noi convertiţi ). Totuşi aceşti oameni nu îşi schimbă felul lor de a se comporta cu cei din jurul tău. Ei pun accent pe manifestările exterioare şi consideră că asta le e de ajuns fără să încerce să pătrundă în iubire. Să dau un exemplu prin care protestanţii se laudă în faţa noastră ( fără să realizeze că şi noi facem asta ) şi anume rugăciunea. Ei spun că spre deosebire de noi care facem rugăciuni din cărţi ei fac din inima lor şi vorbesc cu cuvintele lor. Acum nu e momentul să explic de ce noi facem acatiste foarte multe dar şi noi facem aceste rugăciuni ( cum fac protestanţii ) din inimă dar deseori o facem prost ca şi ei. De ce spun asta? Ei aceste rugăciuni nu le fac din inimă ci din minte. În momentul când mă rog pentru cineva ar trebui ca inima să bată pentru acea persoană, să sufere pentru ea. Dar de multe ori inima nu simte nimic. Spunem cuvinte din mintea noastră şi cu asta ne păcălim conştiinţa că ne-am rugat. Rugăciunea e atunci când inima suspină. Nici nu e nevoie de cuvinte. Lui Hristos îi este de ajuns un suspin din inimă pentru cel care ne rugăm. Dar oare cât de des suspinăm cu adevărat din inimă pentru celălalt? Foarte rar. Şi la fel e şi la protestanţi.

   E foarte interesant cum vedeam un timp credinţa ( şi mulţi cred că încă o văd aşa ). Citeşti din Filocalii sau vieţile sfinţilor cuvioşi şi te apuci de isihasm şi de rugăciunea inimii pentru a ajunge să vezi Lumina Taborică. Recitiţi ultima frază. Unde e acolo dragoste pentru celălalt? Nici nu mai contează aproapele. Noi facem rugăciunea inimii să devenim sfinţi dar nu sfinţi creştini ci sfinţi păgâni sau altfel spus idoli. Uităm în ce constă creştinismul şi rugăciunea lui Iisus şi confundăm totul cu Yoga. Eu când spun „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” trebuie să mă simt plin de păcate şi neputinţe şi să-l rog pe Hristos să mă miluiască. Dar nu cu Lumina Taborică ci cu iertarea păcatelor şi curăţirea de patimi pentru ca să nu mai rănesc pe cei din jur.

   Spunea păr. ieroschimonah Ioan Şişmanian de la Petru Vodă despre cazul unui tânăr care a căzut în păcatul homosexualităţii. La spovedanie plângea în hohote. Atunci duhovnicul s-a gândit că poate să-l dezlege la Sf. Împărtăşanie având o căinţă aşa puternică. Când s-a împărtăşit tânărul ( care era foarte atletic ) pe loc a paralizat, a făcut pe el (l-a apucat şi diareia şi tot ) şi a trebuit să fie scos de alţii afară din biserică. Mai târziu acest părinte îl întrebase dacă nu a fost căinţa sa sinceră dar el a spus că da. Atunci concluzionează părintele că acestă căinţă e de la diavol. Unora dintre noi ( în special la noi, ăştia ce facem pe-a cuvioşi şi credem că avem darul lacrimilor ) au momente când îşi plâng păcatele şi se simt cei mai mari păcătoşi. Peste 2 minute vine unul şi face ceva că apoi îţi vine să-l strângi de gât. Oare ce căinţă a fost asta? Putea să dispară Duhul Sfânt în două secunde? Aşa e şi cu dragostea. Mulţi dintre noi spunem că iubim pe aproapele şi celelalte dar totul este o minciună spusă de diavol şi cu care noi ne îndulcim şi ne păcălim.

    La fel e vorba şi cu mucenicia. Citeşti vieţile sfinţilor şi eşti gata de mucenicie pentru Hristos. Două minute mai târziu eşti gata să sari la gâtul celuilalt pentru un nimic. Să nu ne păcălim. Hristos nu ne va întări în harul Său atât timp cât avem atâta ură şi egoism în sufletul nostru.

   Să încercăm să revenim la realitate. Să nu căutăm mucenicie şi să devenim cuvioşi ci să încercăm să revenim la iubire. Nu e rea rugăciunea lui Iisus, nu e rău să fii gata să mărturiseşti pentru Hristos ci rău e motivaţia pe care o ai şi care de multe ori este din egoism. Şi poate fi un egoism ascuns ( un caz concret e exemplul de mai sus cu tânărul homosexual ce s-a împărtăşit ). Spunea şi păr. Serafim Rose că lipseşte foarte mult o ortodoxie a inimii. Ştim la perfecţie pe Sfinţii Părinţi, ducem o viaţă creştină după toate canoanele dar dacă ne lipseşte acea dragoste în inimă, acel suspin al inimii atunci n-am făcut nimic.

   Totuşi cum se face asta? Cum se ajunge la acel suspin al inimii? Prin suferinţă în răbdare, prin multă suferinţă în răbdare. Vedem că cei care au trecut prin războaie şi prin momente foarte grele şi care acum sunt faimoşi totuşi sunt foarte calzi şi fără nici un pic de făţărnicie. De ce? Pentru că prin suferinţă Dumnezeu le-a curăţat inima. Prin călcarea voii, prin încercarea de a face fericiţi pe ceilalţi chiar şi printr-o rugăciune de genul: „Doamne, dă-mi suferinţă ca să pot să iubesc” ajungem la acea ortodoxie a inimii. Şi mai ales să nu uităm care e scopul nostru: nu vederea Luminii Taborice, nu mântuirea sufletului, nu sfinţirea noastră ci iubirea faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu.

Anunțuri

Un gând despre „Despre iubirea creştină

  1. Multumesc de comentariu.
    Cunosc si eu multe lucruri spuse de duhovnicii romani.
    M-am centralizat pe Grecia, pentru ca la momentul actual ei sunt mai ispititi decat noi…si stim de ce se intampla acolo…
    situatia e mult mai grava la ei decat la noi…
    Felicitari pentru blog!
    Spor la scris articole!
    Bucurii intru Hristos!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s