Viaţa de mănăstire (12)

   În zorii unei dimineţi, nu mult după ce părinţii se mutaseră în pustie, a răsunat prin toată mânăstirea cântatul unei păsări. Părinţii au sărit în sus doar ca să afle un cocoş stând pe masă în mijlocul trapezei. Nu aveau nici o idee de unde venea şi cum ajunsese înăuntru. Cocoşul a continuat să mai cânte de câteva ori.

   Îndată s-a auzit un râs dincolo de poartă. Prietenul părinţilor, Diaconul Nicolae, pe drum fusese atras de culorile vii ale cocoşului şi îl cumpărase ca să-l aducă părinţilor în dar. A ajuns noaptea şi a pus cocoşul în trapeză.

   Dimineaţa când a răsărit soarele, lumina a pus în privelişte o pasăre de o frumuseţe neaşteptată, de o rasă exotică. Strălucea şi sclipea în soare, cu nuanţe aurii, roşii, albastre şi verzi strălucitoare. Penele lui aurii îşi schimbau culorile când se privea din locuri diferite. Părintele Gherman îşi aminteşte: „Nu mai văzusem niciodată înainte o asemenea pasăre – ca o făptură din altă lume.”

   Defilând cu vitejie pe pământ monahicesc, cocoşului păreau să-i placă împrejurimile. El deveni „al treilea frate” al mânăstirii, a cărui ascultare călugărească era să trezească monahii pentru rugăciune. El i-a învăţat pe părinţi să nu se bizuiască pe ceasuri deşteptătoare, ci pe el. Imaginea oamneilor săi deşteptaţi pentru rugăciune slujea ca ceva care aminteşte de pocăinţa Apostolului Petru la cântatul cocoşului. Pentru acest motiv, toţi cocoşii din Rusia sunt numiţi „Petia”, un diminutiv de la Petru.

   Părintele Serafim, a cărui familie avusese pui pe vremea când era copil, a construit un coteţ pentru cocoş. Când s-a apropiat iarna, a mers la oraş şi a cumpărat patru găini albe ca zăpada, aşa încât părinţii să aibă ouă. Deoarece coteţul era lângă bucătărie, păsările puteau fi observate îndeaproape. Părinţii au observat rânduiala obiceiurilor lor de somn: cum observau soarele coborând şi se cuibăreau pentru noapte, numai atunci când soarele era complet apus şi cum îşi părăseau coteţul nici mai devreme nici mai târziu decât răsăritul soarelui. Părintele Serafim a mai observat cum găinile aveau personalităţi diferite. Ele umblau şi îşi luau hrană prin diferite locuri şi glasurile şi comportarea lor erau foarte deosebite. Una dintre ele, care umbla şi cânta toată ziua, a fost numită „Pasărea-cântec” de către Părintele Serafim; alta, care le lovea mereu cu ciocul pe celelalte, a fost numită „Fata Rea”; şi principala victimă a acestui tratament a fost numită „Cenuşăreasa”. Chiar şi cu creierul lor de găină ele aveau o evlavie personală. Găina preferată a Părintelui Serafim se numea „Rumianeţ” (rusescul pentru „Obraz Trandafiriu”), îl urma în toate părţile.

   După prima iarnă, coteţul găinilor a fost mutat mai departe şi le-au luat locul alte animale care să le ţină tovărăşie părinţilor. Dar cocoşul auriu a adus mângâiere interioară în viaţa lor din pustie, pe care un vizitator ocazional nu putea să o înţeleagă niciodată.

   Ani de zile după mutarea lor, părinţii nu au avut nici câini nici pisici, considerând în râvna lor că nu era călugăreşte să aibă la schit animale răsfăţate. Apoi într-o zi Nina Seco le-a adus un dar. Când Nina stătea cu Părintele Gherman în tindă, ea i-a spus să închidă ochii şi să întindă mâinile. Când i-a deschis s-a pomenit ţinând o pisică gri. El a spus că nu vrea pisica, dar atunci Nina l-a întrebat dacă avea şoareci sâcâitori. „Foarte bine”, a spus Părintele Gherman adresându-se pisicii. „Dacă prinzi un şoarece într-o oră, poţi să rămâi. Dacă nu, trebuie să pleci.”

   Atunci, pisica s-a furişat sub clădire. În cincisprezece minute, în timp ce Părintele Gherman şi Nina mai stăteau de vorbă, pisica a adus un şoarece în tindă şi l-a pus la picioarele Părintelui Gherman, împlinind de îndată prima sa ascultare călugărească. Pisica a rămas şi au mai fost aduse şi altele mai târziu.

   Înainte de venirea pisicilor, părinţii văzuseră adesea şerpi cu clopoţei în zona schitului. Părintele Gherman intra uneori în chilia lui şi găsea această reptilă primejdioasă în interiorul sutanei lui ori lungită pe patul lui. Totuşi, odată cu sosirea pisicilor, aceşti şerpi se mai vedeau rareori. Părinţii au dedus că şerpii fuseseră atraşi spre clădiri de şoareci, dar acum, întrucât pisicile micşoraseră adunarea de şoareci, şerpii nu mai aveau motiv să vină. Pisicile deveniseră astfel, nu jucăriile răsfăţate pe care părinţii trebuiseră să le primească pe lângă mânăstire fără voia lor, ci lucrători de neînlocuit pentru siguranţa publică.

   Întrucât este „necanonic” să dai unui animal numele unui sfânt, părinţii numeau pisicile după ceva – de obicei un loc – legat de un sfânt a cărui pomenire era în ziua când sosise animalul. Astfel, o pisică venită în ziua de Sf. Gherman din Alaska a fost numită „Alaska”, una venită în ziua de Sf. Teodor Tyro (Novicele) a fos tnumită „Tyro”, etc. O pisică gri-cenuşie, cu căutătura tristă, s-a întâmplat să vină de sărbătoarea Maicii Domnului „Bucuria Tuturor celor Necăjiţi”: a fost numită potrivit „Necăjita”.

   Însoţitoarea personală a Părintelui Serafim era Tyro. Deşi mică, această pisică, ca din pânză, era stăpâna clanului pisicesc şi nici o altă pisică nu îndrăznea să-i taie calea. Până şi în căsuţa Părintelui Serafim, aceasta era ca o regină. I se aşeza liniştit în poală când bătea la maşină vreun articol şi nu voia să se ridice ca să n-o deranjeze. Într-o zi, intrând într-una din camerele de lucru ale mânăstirii, a aflat că dăduse naştere la pisoiaşi în mijlocul hârtiilor de pe masa editorială!

   Părintele Serafim iubea câinii cel mai mult. Niciodată nu putuse fi înlocuit mult îndrăgitul său câine din copilărie Ditto. Totuşi, într-o zi, un câine frumos, portocaliu cu negru, corcitură de ciobănesc german, a venit alergând pe poarta mânăstirii. S-a împrietenit îndată cu părinţii. „N-ar fi frumos să avem un câine?” a îndrăznit să propună blând Părintele Serafim. Dar câinele avea zgardă şi evident un stăpân, şi astfel părinţii au simţit că ar trebui să pună un anunţ la Magazinul Central din Platina. La scurtă vreme, a venit un om cu o camionetă. Omul venise să-l ia pe „Murphy” al lui. Câinele s-a ghemuit şi s-a uitat la stăpânul său cu ochi temători care păreau să arate că în trecut fusese tratat prost. Omul era mânios şi evident avea puţină dragoste pentru Murphy. Părintelui Serafim îi părea foarte rău să vadă că îi pleca prietenul.

   După câteva zile, Murphy se întoarse singur la mânăstire. Iarăşi a trebuit să vină stăpânul să-l ia. „Treci în maşină!” a ţipat omul la câine, lovindu-l cu mâna. „Dacă mai face aşa din nou”, a spus părinţilor, „va trebui să vi-l păstraţi!”

   De data asta numai după cincisprezece minute s-a întors înapoi. Părintele Serafim s-a bucurat în taină. Murphy fusese numele câinelui „în lume”, dar în mânăstire se va numi de acum înainte „Svir”, întrucât venise prima dată în ziua Sf. Alexandru de Svir. Părinţii au afirmat că nu aflaseră niciodată o făptură atât de minunată (poate că suferinţa îl făcuse astfel!). Nu era în acest animal nici un fel de „încăpăţânare” prostească! Se uita la oameni cu căutătură isteaţă şi cu o expresie atât de blândă, umilă. Afecţiune, joacă, tovărăşie, ocrotire: toate se făceau în vremea lui. Ţinea departe urşii şi pumele (dar fără lătrat neîncetat fără de folos), şi mai era cunoscut că era de ajutor fraţilor care se rătăceau, ca să-şi afle calea înapoi spre mânăstire.

   Părintele Serafim îl mângâia foarte rar pe Svir; între ei era un fel de comunicare tăcută. Aşa cum făcuse cu Ditto, se înţelegea cu Svir privindu-l adânc în ochi ca pe un om.

   Mânăstirea mai avea păuni care umblau prin toată pădurea ciugulind hrană. În fiecare primăvară, păunilor le creşteau cozi noi în culori strălucitoare, un semn al mâinii creatoare a lui Dumnezeu, un exemplu al ideii Lui de artă. Porumbeii, pomeniţi mai devreme, pe care Părintele Spiridon îi iubea atât de mult, din nefericire au fost ucişi noaptea de bufniţe.

   Căprioarele din zonă s-au apropiat de părinţi atât de mult, aproape ca animalele domestice. Căprioarelor le plăcea mânăstirea, în special pentru că era un loc relativ ferit de vânători. Părintele Serafim scria într-o vară într-o scrisoare: „este sezon de vânătoare şi căprioarele noastre dragi stau aproape de noi – de fapt, în timp ce eu bat acum la maşină afară, sunt înconjurat de cinci căprioare, trei dintre ele bând din apa noastră.”

   Părinţii supravegheau un puişor de căprioară pe care l-au ajutat să crească să devină mamă. În iunie 1972, Părintele Serafim scria: „Începe vara noastră şi acum două zile ‘puişorul’ nostru de căprioară a dat naştere la doi pui, s-ar părea chiar în faţa bisericii noastre! Nu aveau nici douăsprezece ore când i-am văzut prima oară, dar deja alergau (şi se poticneau peste tot). Spre surprinderea noastră, observăm că „Puiul” nu are nici un cuib sau ceva de felul acesta, ci doar îşi mută puii de colo colo, lăsându-i să doarmă atunci când cad jos, şi apoi se opreşte ceva mai departe. Aceasta este a treia zi şi încă nu au plecat din zona mânăstirii – ceea ce arată că suntem ‘demni de încredere’. Ne uitam împrejur din când în când şi la un moment dat am aflat un pui de căprioară încolăcit sub ‘copacul Sf. Gherasim’ al nostru, cu o icoană, uitându-se la ea. O privelişte foarte emoţionantă.”

   Căprioara pe care Părintele Serafim o iubea cel mai mult era un căprior de culoare deschisă numit „Whitey”. Mare, împărătesc şi frumos, cu un smoc de blană albă pufoasă pe piept, Whitey umbla peste tot ca regele pădurii. El ştia că monahii erau prietenii lui. Desăvârşit de blând în preajma lor, se apropia de ei, se lăsa să fie mângâiat şi mânca din mâinile lor.

   Într-o zi a sezonului de vânătoare, când Whitey umbla pe pământurile mânăstirii, s-a auzit un jeep urcând pe drum. Whitey, nesimţind primejdia posibilă, a pornit-o spre biserică, dincolo de care se apropia jeep-ul. Unul dintre fraţi a început să meargă după Whitey, strigând, „Whitey, stai aici! Whitey, nu pleca!” Jeep-ul a încetinit; vânătorii dinăuntru îl văzuseră pe Whitey şi fără îndoială au auzit şi strigătele înnebunite ale fratelui. Dar Whitey continua să meargă. Nici nu mersese căprioara nouă metri dincolo de biserică, când s-a tras un foc. Whitey a căzut jos mort. De data asta Părintele Gherman a dat fuga la faţa locului.

   – Ce faceţi? A strigat el către vânători, arătându-le inscripţia Vânatul interzis. Aceasta este proprietate privată. Vânătorii erau beţi. Omul care trăsese cu puşca şi-a îndreptat arma încă fumegândă către Părintele Gherman.

   – Ce ai spus? A întrebat omul cu o vorbă ameninţătoare. Părintele Gherman desigur nu a spus nimic şi după un timp maşina li s-a răsturnat pe drum.

   Părintele Serafim a fost pustiit de moartea bruscă şi crudă a lui Whitey. Mergând în biserică, a plâns. Micul băiat plin de iubire care plânsese oarecând lângă „Ditto”, era acolo în interiorul său.

   Pe când petreceau în schitul lor, părinţii au aflat despre un experiment, supravegheat de către guvernul sovietic, care era în legătură cu animalele. Bolşevicii, socotind că toate animalele domestice în afara animalelor de gospodărie sunt un lux burghez, au omorât toate aceste animale din anumite zone ale Rusiei. După ani de zile au făcut un studiu psihologic, comparând oamenii din aceste zone cu oameni din zonele unde animalele fuseseră îngăduite să vieţuiască. S-a descoperit că oamenii care fuseseră lipsiţi de animale aveau o proporţie mai mare de depresiune nervoasă, anxietate şi sinucidere decât ceilalţi. S-a concluzionat astfel că animalele aveau oarecare efect terapeutic asupra fiinţelor omeneşti.

   Părinţii au văzut adevărul confirmat de propria lor experienţă la mânăstire. În presiunea constantă de activităţi ale părinţilor, animalele erau un izvor de odihnă şi uşurare pentru ei. O pisică împingea o uşă deschisă şi intra în tipografie pe când părinţii lucrau, ori un prihor şi perechea lui se arătau în privelişte construindu-şi cuibul în afara ferestrei – şi îndată întreaga povară a universului omenesc se spulbera înaintea realităţii creaţiei lui Dumnezeu din care şi omul este o parte. Aceste animale nu aveau nici o legătură cu maşini stricate, prese de tipărit şi maşini de cules litere, nici cu probleme bisericeşti şi financiare cu care erau preocupaţi părinţii.

   Părintele Gherman observă: „În atmosfera noastră rustică, animalele îşi au locul lor. În atmosfera lumii contemporane, pe de altă parte, ei parcă ar fi jefuiţi de talanţii lor, fiind în nepotrivire cu lumea făcută de om. Când priveşti în ochii animalelor vezi nu numai că sunt drăgălaşe, jucării din blană, ci sunt un fenomen extraordinar de serios, creaturi care iau viaţa în serios. Animalele îşi duc viaţa şi parcă ne spun: ‘Intră în lumea lui Dumnezeu. Aparţii veşniciei!’

   Părintele Gherman îşi aminteşte o clipă liniştită când era cu Părintele Serafim şi animalele lor au venit la ei: Svir, uitându-se în sus cu atâta devotament şi dând din coadă, şi o pisică frumoască, cu lăbuţele albe, cu numele Kisa, stând liniştit alături.

   – Din punctul tău de vedere, ce sunt animalele? A întrebat Părintele Gherman într-o stare meditativă.

   – Ele au o legătură cu raiul. A răspuns Părintele Serafim.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s