Viaţa de mănăstire (13)

   Mânăstirile – pentru Biserică, pentru religie, sunt ceea ce reprezintă universităţile, colegiile, clinicile – pentru ştiinţă. În zilele noastre, întemeierea unei mânăstiri tradiţionale este mai de folos decât constituirea, poate, a două universităţi şi o sută de şcoli publice. – Constantin Leontiev

   În societăţile ortodoxe tradiţionale, mânăstirile au fost întotdeauna o parte integrantă a vieţii spirituale a oamenilor din lume. După cum amintea Părintele Gherman Arhimandritului Constantin spunând că seminariştii din Jordanville, enoriaşi în lume, trebuiau să ofere minimum necesităţilor spirituale, dar ei nu au pretins niciodată că oferă oamenilor cea mai înaltă viaţă duhovnicească. Cea de a doua funcţie fusese întotdeauna împlinită de mânăstiri, la care mirenii făceau periodic pelerinaje. Mânăstirile erau locurile unde se încărcau spiritual; de la ele, aceştia luau fermentul celeilalte lumi spre viaţa lor zilnică din lume.

   Acum vechiul fenomen al pelerinajului ortodox ajunsese în America. În primii ani ai frăţiei, părinţii încurajaseră aceasta printr-un serial din Cuvântul ortodox intitulat „Pelerinaj la locurile sfinte din America”. Părintele Gherman desenase o hartă a acestor locuri sfinte pentru pelerini. El arată că: „Pelerinul american modern nu străbate întinderea acestui pământ aşa cum făcea pelerinul în zilele de odinioară, cu un toiag şi cu o traistă cu o Biblie, Filocalia şi o bucată de pâie uscată pentru vieţuire, văzând în inima lui privelişti de mânăstiri minunate, închipuite după sfintele sălaşuri ale Ierusalimului de sus. Pelerinul modern vine mai mult cu imaginea unui turist ocazional, căutând tihnă şi satisfacerea curiozităţii. Călătorind în maşini luxoase, pe scaune cu perne moi, el găseşte foarte puţin loc pentru osteneală, esenţială pentru pelerinajul adevărat. Dar aceasta este realitatea de astăzi şi ce trebuie să facă americanul modern? În inima fiecărui căutător de Dumnezeu modern încă mai există conceptul unui sălaş sfânt şi un rai pentru sufletul său. Pelerinul american modern trebuie să creeze un nou echivalent pentru vechiul pelerinaj şi de aceea vizitele noastre umile contemporane la mânăstiri sunt bune.”

   Jurnalul Părintelui Serafim este plin de relatări de pelerinaje, în special ale adolescenţilor şi tinerilor, care veneau la mânăstirea Sf. Gherman. Mulţi dintre cei care veneau nu aveau nici o idee despre ceea ce trebuie să facă şi voiau, aşa cum se întâmplase odinioară chiar cu Părintele Serafim, să dea un sens vieţii lor. Fără ştirea părinţilor, mânăstirea lor a fost trecută pe lista din Catalogul lumii întregi ca o comunitate spirituală unde trăiau oameni cu un fel de viaţă ascunsă lumii. Această situaţie a adus un număr de vizitatori ne-ortodocşi care altfel nu ar fi cunoscut aceste locuri.

   Părintele Serafim venea în chipul său neobişnuit să vorbească cu pelerinii care căutau ceva cu adevărat. Pentru a nu se tulbura discuţia şi în acelaşi timp pentru a da oamenilor de la oraş un gust al naturii, se oferea să-i ia la plimbare, conducându-i de-a lungul crestei joase a dealului – unde fuseseră ridicate cruci mari bizantine şi de unde se făcea văzută priveliştea muntoasă întinsă. Un tânăr care a avut norocul să-l însoţească pe Părintele Serafim în multe asemenea plimbări, îşi aminteşte: „Cu aceste ocazii se putea vorbi aproape despre orice. Părintele Serafim avea cunoştinţe foarte vaste despre lume şi putea vorbi în chip minunat despre tot felul de subiecte. Dar el întotdeauna îndrepta discuţia spre un scop duhovnicesc.” Alteori, Părintele Serafim şedea şi vorbea cu pelerinii în mod individual, pe o buturugă într-un crâng umbros de stejari de lângă mânăstire.

   Nu au fost puţini pelerinii care au trecut prin întâmplări la mânăstire care le-au schimbat viaţa. În februarie, 1976, Părintele Serafim scria: „Un târnăr pelerin, P. H., a venit din Burlingamen [California] să petreacă sărbătoarea de la sfârşitul săptămânii. Stă până luni, 3 februarie şi pare să se acomodeze bine cu slujbele şi liniştea (şi viscolul neaşteptat care a lăsat cinci cm de zăpadă), munceşte împreună cu noi ca să trimitem noul număr din Cuvântul ortodox. Este ortodox de doi ani, are 21 de ani şi nădăjduieşte să urmeze seminarul la Jordanville de la toamnă. Întorcându-se acasă ne-a scris: ‘Vreau să vă mulţumesc din adâncul inimii pentru bunătate şi ajutor …. Alegerea mea [de a urma seminarul] a fost făcută la schit. M-am rugat pentru ajutorul Sf. Gherman şi am primit răspuns favorabil. Ştiu că nu sunt vrednic de această chemare, dar să mă ajute Dumnezeu să împlinesc fânta voie a Lui.’ Părintele Gherman i-a arătat un jurnal zilnic şi l-a îndrumat să ţină o evidenţă a vieţii lui duhovniceşti. Mai târziu ne-a scris: ‘Am aflat că pacea se poate sălăşlui în inimă atunci când eşti luat din lume şi aşezat într-un loc ales de Dumnezeu. Mi-a plăcut vizita foarte mult şi am învăţat ce influenţă au asupra sufletului aşa numitele necesităţi ale vieţii lumeşti. Acestea sufocă sufletul şi Îl neagă pe Dumnezeu. Când m-am întors la Burlingame am văzut cât de stricăcioasă este lumea …. Să vă binecuvânteze Dumnezeu şi de acum înainte. Nădăjduiesc că veţi putea spori şi continua să ajutaţi ortodocşii acestor vremuri de pe urmă prin predicarea cuvântului ortodox adevărat!’ „Mai târziu acest tânăr a ajuns ieromonah.

   Părinţii şi mânăstirea lor puteau să dea putere şi nădejde şi monahilor care, dintrun motiv oarecare trăiau în lume. Unul dintre aceştia era un călugăr din San Diego care fusese născut fără să-şi poată folosi braţele. Suflet sincer şi blând, a acceptat crucea neputinţei sale cu răbdare şi umilinţă. În a treia zi a primei sale vizite la mânăstire, a fost dus la o chilie nou construită în pădure unde, aşa cum a scris Părintele Serafim, „se pecetluieşte o legătură de prietenie duhovnicească şi individualitate a sufletului ca şi cum devine frate în absenţa mânăstirii noastre.”

   Familii întregi făceau pelerinaje la schit, ca şi în ţările ortodoxe. De-a lungul veacurilor apăruseră de aici probleme, când mirenii voiau să fie „şi cu viaţa din lume şi cu mintea în rai”; adică, să se mute împreună cu familiile lor primejdios de aproape de comunităţi monahale îndepărtate, ca să se bucure astfel de foloasele şi mângâierile vieţii monahale laolaltă cu toate foloasele şi mângâierile vieţii de familie. Adesea aceasta a determinat şi pe călugări să dorească să fie „şi cu viaţa din lume şi cu mintea în rai” – ceea ce însemna moartea monahismului prin idioritmie, plecarea călugărilor şi închiderea mânăstirii.

   Din fericire, părinţii nu au avut asemenea problemă. Severitatea vieţii lor a ajutat să se împiedice o asemenea problemă şi astfel s-a păstrat o relaţie sănătoasă şi aducătoare de roadă între călugări şi familiile care veneau în mod obişnuit. De sărbătoarea Sf. Gherman în 1974, un pelerin s-a ridicat în picioare la sfârşitul mesei şi a vorbit pentru familia sa şi întregul grup al pelerinilor, spunând despre bucuria lor pentru vizitarea schitului – că „duhovniceşte noi trăim numai de la o vizită la alta şi păstrăm cu sfinţenie de fiecare dată ceea ce dobândim aici.” Aceleaşi sentimente le-au exprimat şi cei din familia Anderson. Când au venit să-şi petreacă sfârşitul de săptămână la a treia pomenire a morţii lui Maggie, Părintele Serafim nota: „Familia nu vrea să plece, atât de strânsă a devenit legătura dintre ei şi mânăstirea noastră.”

   Printre pelerini erau oameni care ajunseseră cumva „distruşi” sufleteşte. Părintele Serafim scria următoarele despre doi tineri ortodocşi care au venit din Sacramento într-o vizită de câteva ore: „Ei sunt tipici pentru confuzia spirituală a tineretului de astăzi şi ‘fiind ortodocşi’ nu i-a ajutat, întrucât cei din jurul lor ‘s-au obişnuit’ cu credinţa şi nu i-au învăţat să o păstreze ca pe o comoară de mare preţ. Băiatul mai mic dorea să mai rămână câteva zile dar îi era frică. Poate că această legătură cu o mânăstire ortodoxă îi va ajuta să-şi găsească calea înapoi către credinţa adevărată. Am stat de vorbă cu ei şi am cântat cu ei Canonul de Rugăciune către Maica Domnului.”

   Un alt pelerin se afla în aceeaşi stare, dar din motive diferite. Acesta era convertit la ortodoxie, trecând prin religiile răsăritene şi petrecând câteva luni pe muntele Shasta,361 înainte de a petrece un an şi jumătate în mânăstirea din Hartford şi apoi de a se căsători. Aşa cum scria Părintele Serafim în Jurnalul său, acest om „a venit în California mai întâi de toate pentru a vizita din nou Mt. Shasta cu speranţa vagă de aşi găsi semenii ocultişti ai acelor vremuri – în zadar. El ‘ar vrea’ să se stabilească într-un orăşel ca Mt. Shasta, dar îşi dă seama că este nerealistic – dar mai mult decât cumpătare, el dă impresia că este cumva ‘ţinut în frâu’ – făcând toată ascultarea faţă de un bătrân, el rămânând cu nimic personal. Familiile ortodoxe din ‘orăşelul’ nostru din California sunt cu mult mai libere.”

   Ce făcuse acestui convertit aplicarea greşită a bătrâneţii, Vatican II făcuse rău unui călugăr romano-catolic care a vizitat mânăstirea. Călugărul era bun la suflet şi darnic, creştin bun şi totuşi Părintele Serafim nota că el părea „plictisit şi distrus, ca şi cum cineva tocmai i-ar fi spus: ‘Războiul s-a terminat şi tu ai pierdut.’” Părinţii au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să reaprindă scânteia în cei care o pierduseră. Dar ei nu au forţat discuţia – ei nu au încercat să „pună vin nou în sticle vechi”. Când, de exemplu, un aspirant la călugărie pleca fără să fi arătat mare interes pentru ceva, Părintele Serafim scria: „Nu am încercat să-i dăm o doză prea mare de însufleţire, ştiind din experienţă că o persoană trebuie să dorească în mod liber şi cu înfocare înainte de a-i face vreun bine.”

   Deşi era un răbdător neobosit cu acele suflete îndurerate care căutau adevărul în simplitatea inimii, Părintelui Serafim nu-i plăcea de loc să piardă vremea cu oameni care voiau numai să se „joace” cu ortodoxia, să încerce o altă mireasmă a creştinismului. După cum am văzut, amatorismul era marele coşmar al Părintelui Serafim. El a observat cum ortodoxia are o tendinţă de a-i lovi puternic pe cei care cred că „ştiu mai bine”.

   La 29 august, 1975, au vizitat mânăstirea trei fraţi anglicani. Cu un an mai devreme, aceştia porniseră propria lor mânăstire într-o casă închiriată. Părintele Serafim scria: „Rânduiala lor este totuşi pusă la punct şi este mai degrabă o rânduială anglicanobenedictină, deşi este ‘dezvoltată’ într-un mod destul de liber.

   Auzind că simţeau că îşi aveau rădăcinile în ‘creştinismul celtic’ (toţi au sânge englezesc), părinţii le-au vorbit cu bucurie despre Sf. Cuthbert şi alţi sfinţi apuseni – doar ca să descopere că necunoaşterea faţă de aceştia era totală, ca şi necunoaşterea faţă de creştinismul răsăritean ….

   Sâmbătă dimineaţă, 30 august, Părintele Serafim i-a luat la Schitul Sf. Ilie şi apoi mai departe până la drum, ca să discute cu ei şi să le răspundă la întrebări. Nu au pus multe întrebări şi în mod clar nu erau foarte bucuroşi să audă că ‘ortodoxia este răspunsul la căutarea ta; dobândeşte-o şi toate celelalte se vor adăuga vouă’. Ei vor în mod evident să aibă atât un creştinism cât şi un monahism propriu aşa încât să le fie ‘comod’ cu acesta, după cum au afirmat de câteva ori.”

   La mese nu mâncau nici nu beau apă, nici măcar tacâmurile de argint oferite de părinţi nu le foloseau, ci se atingeau numai de ceea ce aduseseră ei în recipiente de plastic. În biserică stăteau în spate, înăbuşind slujbele părinţilor cu ale lor.

   „După amiază”, continuă Părintele Serafim, „… au anunţat că vor pleca cu o zi mai devreme pentru a primi împărtăşania la un centru de refugiu anglican. Era limpede până atunci că nu se simţeau ‘în largul lor’ cu ortodoxia, care cere atât de mult (aceasta îi ‘copleşeşte’, spuneau ei). Sâmbătă dimineaţă nu au venit la slujbă, dar şi-au făcut slujba lor în casa de oaspeţi. Au plecat în cămăşile lor albe (pe care le alternează cu cele negre şi gri), cu capetele rase, cruce pe piept, picioarele goale în sandale – evident străini pentru sfânta ortodoxie, pregătiţi să ‘o facă în felul lor personal’. Ultimele cuvinte ale Părintelui Serafim către ei: Nu amestecaţi ortodoxia cu nimic altceva. Dacă vreţi ortodoxie, pătrundeţi adânc în ea; dacă nu, lăsaţi-o în pace şi nu luaţi de la ea nimic – nici icoane nici Rugăciunea lui Iisus nici nimic altceva.

   După o săptămână, unul dintre fraţi a trimis o scrisoare mustrătoare, acuzând părinţii de mândrie, sarcasm, de a se fi ‘auto-proclamat părinţi’ etc. S-au simţit deosebit de jigniţi că noi îl slăveam pe ţar!”

   Ca o reacţie împotriva ultimului sfat al Părintelui Serafim pentru ei, aceştia au publicat mai târziu un pamflet despre Rugăciunea lui Iisus, unul dintre aspectele ortodoxiei cu care ei se simţeau bine.

Întrucât Cuvântul ortodox era atât de necompromiţător în apărarea ortodoxiei, unii oameni au evitat să viziteze mânăstirea, temându-se că vor fi atacaţi că nu se aflau în tabăra ortodoxă „corectă”. Din nefericire, aceasta era o înţelegere greşită, întrucât părinţii dădeau ajutor celor care erau interesaţi în mod serios să pătrundă mai adânc în credinţă, indiferent cum „stătea” fiecare cu privire la Biserica Ortodoxă. Câţiva pelerini ai mânăstirii aparţineau jurisdicţiilor aşa-numite ne-canonice sau împodobite: acelea care nu au fost acceptate de către Bisericile Ortodoxe „oficiale”, fie pentru că se formaseră singure fie, mai adesea, pentru că fuseseră lipsite odată de drepturi şi calomniate de autorităţile bisericeşti pentru că nu se încadrau în tiparele standard. Dacă pelerinii se aflau în această situaţie pur şi simplu pentru că ei insistau să aibă ortodoxia „potrivit propriilor lor păreri”, părinţii puteau face foarte puţin pentru ei. Totuşi, dacă starea lor era rezultatul unor împrejurări în afara controlului lor – cum ar fi înţelegerea greşită din partea unei ierarhii străine sau o lipsă esenţială a expunerii la tradiţia ortodoxă – părinţii le dădeau tot ce puteau. Unii dintre ei fuseseră atât de persecutaţi şi părăsiţi că apelaseră la inimile părinţilor ca să le audă poveştile lor. Un pelerin, un preot dintr-o jurisdicţie ne-canonică, rămăsese numai cu cinci oameni în turma lui. „Acum nu ştie ce să facă”, scria Părintele Serafim, „– să stea şi să accepte o slujbă bine plătită ca şef al unei companii sociale de binefacere, ori ‘să se călugărească’, ori ce altceva. Era clar că era însetat să stea de vorbă cu cineva care avusese experienţa unor trăiri personale, întrucât se simte foarte singur sufleteşte şi intelectual. A fost deja la Hartford şi Jordanville. A aflat Cuvântul ortodox în San Francisco în 1970 la primul nostru magazin, fiind intrigat de prezenţa pe copertă a portretului ţarului Nicolae al II-lea – acum are portretul acestuia în camera sa privindu-l ca pe un mucenic. În chip văzut, a plecat foarte emoţionat de vizita sa, dar Dumnezeu ştie ce-i rezervă viitorul. Aveam o impresie foarte bună despre el ca unul dintre ‘americanii adevăraţi’ scăpaţi de înşelare, în care ortodoxia putea prinde rădăcini – dar numai Dumnezeu ştie dacă va fi aşa.” Cei care se aflau în Bisericile „oficiale” i se păreau Părintelui Serafim mai lipsiţi de nădejde decât cei care erau în grupuri „neoficiale”, pur şi simplu pentru că cei dintâi erau mulţumiţi de sine sau mândri că se aflau într-un tărâm „acceptat” şi nu trecuseră prin experienţa suferinţei de a fi daţi afară. Despre un pelerin care se pregătea să ajungă seminarist, Părintele Serafim scria: „După ani de zile petrecuţi în Mitropolie şi mentalitatea ei, a prins râvnă pentru sinod, dar noi l-am aflat destul de plin de sine şi nu prea conştient de problemele mai delicate din Biserica noastră de astăzi.”

   Pe lângă oamenii care căutau duhovnicie, mai veneau la mânăstire oameni care căutau doar un bun-simţ evident: persoane cu patima drogurilor, oameni cu certificat de nebun şi grave tulburări de comportament, tineri dezorientaţi care nu ştiau ce să facă în lume sau cum să se adapteze în lume. Unii dintre aceştia erau atraşi de lista din Catalogul lumii întregi, dar mulţi veneau din biserici şi familii ortodoxe. Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. (Mat. 9, 12-13). Tot aşa cum Domnul îşi petrecuse mare parte din preoţie printre proscrişi şi dispreţuiţi, fiind înţeles greşit sau mustrat pentru aceasta de restul societăţii, la fel şi părinţii de la Platina trebuiau să-şi dedice mult timp şi energie dând nădejde şi sprijin inadaptabililor societăţii.

   În primii ani de existenţă a schitului, Părintele Serafim prevăzuse că acesta va atrage anormalii şi bolnavii – datorită, în parte, bolii generale a vremurilor, cât şi faptului că religia vindecă adesea, iar bolnavii se strâng firesc în jurul ei. El a mai simţit că frăţia Sf. Gherman ar putea avea o chemare specială în această privinţă. El a observat semnificaţia numelui Catedralei de lângă prima lor librărie, „Bucuria Celor Necăjiţi”, şi a mai văzut paralele posibile între munca lor şi aceea a întemeietorului lor Arhiepiscopul Ioan, care atrăsese şi ajutase mulţi oameni tulburaţi şi alţi episcopi îi trimiseseră la ei. Părintele Serafim şi-a dat seama că exista primejdia de a primi stricăciune prin contactul cu cei bolnavi şi de aceea el credea că obştea nu trebuia să facă nimic pentru a-i atrage în mod deschis. „Dar dacă aceştia vin”, afirma el, „suntem obligaţi să-i ajutăm cum putem. Poate chiar frăţia noastră – prin aceea că nu facem nimic după voia noastră, întrucât noi nu avem nici un talant în această direcţie – poate deveni un fel de scăpare pentru asemenea oameni, care nu pot spori într-un mediu mai ‘normal’ cu ar fi Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville.”

   El continua: „Noi nu avem darul vindecării, nu avem nici putere psihologică, duhovnicească, intuiţie. Tot ceea ce putem oferi noi este lucrarea viei întru Hristos şi Adevărul ortodoxiei tuturor celor care vor să-l primească. Lucrare şi rugăciune (ciclul monahal de slujbe) până la capătul puterilor vor da diavolului şansa mică de a ataca prin gânduri şi îl pot face să folosească metode mai agresive (foc, pierderea proprietăţii, etc.) care poate duce la o desfăşurare mai directă a luptei.”

   Jertfa de a-i ajuta pe oamenii nenorociţi era adesea lipsită de mulţumire şi ocazională – ca în cazurile celor potenţial violenţi – de-a dreptul înfricoşători. Dar anii de singurătate şi suferinţă ai Părintelui Serafim lăsaseră un loc adânc în inima lui pentru cei care fuseseră loviţi de viaţă. Şi el cunoscuse odinioară cum era să fie îndepărtat de societatea din jurul său.

   Cei care se aflau în durere şi veneau la Părintele Serafim simţeau întotdeauna că acesta avea timp pentru ei. Mult după ce se sfârşeau rugăciunile de noapte, îşi jertfea somnul şi singurătatea sa mult iubită pentru a se îngriji de vreun suflet tulburat, în biserica luminată de lumina lumânărilor aprinse.

   Odată, a venit la mânăstire un catehumen pentru a petrece câteva săptămâni, după ce petrecuse deja câteva luni într-o altă mânăstire. Părintele Serafim a scris despre el: „Era tulburat şi încurcat în chip văzut, profund rănit şi rece. Îşi făcea ascultarea ca un robot şi de câteva ori a ţipat pentru că ‘demonii mă bat’.”

   – Ce să facem cu omul acesta? Se întreba Părintele Gherman.

   – O să am grijă de el, a răspuns Părintele Serafim, care a încercat să stea de vorbă cu musafirul şi să-l cunoască, dar era întâmpinat doar de un chip ca de piatră, resturi rigide şi robotice şi răspunsuri mecanice cu da sau nu. După două zile, Părintele Serafim a reuşit să obţină de la el o mică reacţie: un zâmbet. Dar atunci, omul a rupt-o la fugă dintr-o dată, lăsându-şi în urmă gemantanul şi câteva cărţi. Părinţii au aşteptat să se întoarcă dar niciodată nu s-a mai întors. „Dumnezeu ştie dacă putem ajuta astfel de oameni”, scria Părintele Serafim cu inima grea. „Dar dacă ei vin aici, noi trebuie să încercăm.”

   Mai veneau şi alţi pelerini care ţineau piept întâlnirilor misionare pe care le aveau părinţii în călătoriile lor scurte prin lume. Iată un exemplu în următoarea istorioară.

   Într-o zi de primăvară din 1974, un tânăr cu barbă, cu numele Gary, se afla în biblioteca publică din Redding. Avea 23 de ani, se afla pe calea dintre Mexic şi Washington, într-o altă „căutare de cinci ani fără de folos a sensului vieţii”. Toată averea sa cea pământească se afla în rucsacul său din depoul de la Redding; nu avea aproape de loc bani al el – doar o sacoşă cu banane pe care i-o dăduse cineva într-o băcănie. Şi-a pus capul pe masă în bibliotecă, constatând cu disperare că tot ceea ce citise despre filosofie şi religie era curată deşertăciune şi nu exista nici un răspuns la întrebările pe care şi le punea.

   Cu vreo zece minute mai târziu, Gary a văzut un om înalt, cu părul lung şi barbă, într-o dulamă neagră uzată, intrând în bibliotecă şi uitându-se la şirurile de cărţi. Omul arăta şi mai sărman decât Gary. Gary a mers la el cu sacoşa de banane. „Iată”, a spus el, „pentru obştea ta sau ce-o fi acolo.”

   Părintele Serafim i-a mulţumit, şi în câteva minute pleca deja cu câteva cărţi. Coborând pe trotuar, l-a văzut de îndată pe Gary alergând spre el. Prea puţin ştia Gary că această persoană în dulamă neagră sărbătorise Paştile doar cu patru zile înainte, că încă mai avea bucuria Învierii în inima sa.

   Părintele Serafim şi-a amintit mai târziu: „După ce am vorbit câteva minute cu Gary, am văzut că era sincer şi după ce m-am înştiinţat că nu locuia ‘nicăieri’, l-am invitat să vină şi să stea cu noi o vreme şi să-şi facă o părere despre ortodoxie. A acceptat de îndată, şi până dumincă era deja cu noi, participând la toate slujbele noastre, citind şi muncind şi stând într-un fel de consternare cu ochii mari deschişi, pe când noi încercam să-i vorbim cu înflăcărare despre ortodoxie – despre care el nu auzise niciodată decât prin intermediul lui Dostoievski …. Fusese în mare deznădejde şi era copleşit să afle oameni care mai cred în Dumnezeu şi într-un chip înşelător. Cântările de Paşti i-au muiat inima şi a cerut voie să cânte uşor, împreună cu noi, ‘Hristos a Înviat’. A plecat fără să ştie pe deplin ce se întâmplase cu el, dar cel puţin ştia că ‘mijise o rază de lumină’.”

   Când îşi lua rămas bun de la Părintele Serafim în staţia de autobuz, a început să plângă. „Nu ştiu ce se va întâmpla cu mine”, a spus el, „dar sfinţia voastră mi-aţi dat nădejde. Sunt profund recunoscător pentru legătura pe care aţi mijlocit-o între mine şi Iisus Hristos!”

   După câteva zile, Părintele Serafim urma să scrie despre Gary: „ Într-un fel, am un sentiment foarte bun faţă de el şi pare să aparţină acelei părţi a ‘Americii normale’, care este însetată de ortodoxie fără să ştie …. Dumnezeu să-l răsplătească, după cum iam spus, pentru sacoşa de banane să primească Împărăţia cerurilor!

   Toate astea îmi amintesc cu convingere că – întocmai cum Mântuitorul nostru putea spune despre Natanail că ‘iată un iudeu adevărat în care nu este înşelare’ – tot aşa se află şi un ‘american adevărat’: o persoană cinstită, deschisă, normală, pentru care sfânta ortodoxie este destul de ‘naturală’; şi roada acestor ‘americani adevăraţi’ abia începe. Fără îndoială că ‘americnii ortodocşi’ vor fi puţini la număr, dar în mod precis este cea mai bună parte a Americii care aşteaptă să audă veşti îmbucurătoare despre ortodoxie ….

   Văzând un ‘străin’ ca Gary care este absolut uluit la întâlnirea ortodoxiei, te lipeşti mai puternic de această mare comoară fără de preţ, pe care noi nevrednicii o avem şi care nu este numai pentru noi.”

   Aş vrea să mai adaug ceva. Părerea mea este că în ziua de azi e mare nevoie de astfel de mănăstiri în care să poată veni orice om şi să stea oricât de mult aici ( fiind integrat în munca şi slujbele din mănăstire ) ţinând cont că în epoca TV şi PC pe care o trăim sunt foarte rare cazurile de oameni fără nici o problemă psihică. Din păcate, în unele mănăstiri dacă nu te pricepi în munca de la sat ( cum probabil sunt cei crescuţi de TV şi PC ) apar unele persoane care îţi dau de înţeles că ar trebui să pleci cât mai repede de acolo ( şi mă refer în primul rând la călugări/maici ). Să nu se înţeleagă greşit. Majoritatea sunt ok dar e de ajuns să apară doar o astfel de persoană şi un astfel de tânăr s-ar întoarce în iadul din care a venit ( cu atât mai mult cu cât la mănăstire va avea parte de foarte multe ispite la început când are loc şi dezintoxicarea omului. Şi când spun la dezintoxicare mă refer şi la dezintoxicare de telefonul mobil. De exemplu, la mănăstirea Căşiel păr. Serafim confiscă telefoanele mobile la cei care vor să stea mai mult timp la mănăstire ceea ce pentru unii nu prea e plăcută. Este un telefon fix al mănăstirii dar bineînţeles că nu poate fi folosit la fel de mult ca celularul ).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s