De ce tace Iisus

Aş vrea să mă refer la o problemă care mi-am pus-o de multe ori şi cred că nu sunt singurul. Când aveam unele greutăţi sau simţeam că nimeni nu mă înţelege mi-aş fi dorit să fiu în timpul în care Iisus,  era pe pământ, că El m-ar fi ajutat.

La Înălţarea Sa, Iisus ne spune că e cu noi până la sfârşitul veacului. Şi totuşi în multe momente noi simţim că El nu ne aude sau că ne-a uitat. Oare nu se ţine Iisus de promisiune?
Când avem cea mai mare nevoie de Iisus? Atunci când avem dureri sufleteşti sau trupeşti cauzate de necazuri, boli şi altele. Mult timp simţeam că mai binecuvântaţi erau contemporanii lui Iisus, decât noi care ne rugăm la El şi nu ne aude. Iar felul ăsta de a gândi e o hulă adusă la adresa lui Iisus, deoarece Îl facem mincinos (El a promis că rămâne cu noi).

Citind de curând nişte predici ale părintelui Arsenie Boca am primit răspunsul la toate cârtelile mele, răspuns ce se află în Sfânta Scriptură. Să vedem puţin ce spune părintele Arsenie. Este vorba în primul rând de o predică ce se referă la episodul femeii cananeence. Femeia avea o durere aşa cum toţi avem când strigăm la Iisus.

„Durerea nu e un obiect sănătos de meditaţie. De durere trebuie să scapi, să o depăşeşti, să fii deasupra ei. Dar trebuie să vină cineva să te scoată din cercul tău chinuitor de îngust. Căci durerea ta te ia în vârtejul ei şi te închide dinspre toată lumea şi dinspre orice lume (te izolează faţă de orice). E parcă o prelungire a iadului după tine. Cu cât orizontul tău e mai îngust sau mai îngustat de pătimirea ta, cu atât neliniştea ta e mai mare şi poate să fie chiar mai mare ca a toată lumea. (…) Dar iată că trece Iisus pe lângă tragedia aceasta. Toate tragediile ţipă la Dumnezeu, ori rugându-L, ori hulindu-L. Iisus Se face că nu aude (…). Dar L-au rugat ucenicii Lui s-o audă(…). Iisus s-a făcut că nu-i ascultă nici măcar pe ei. Dar în chip nevăzut atrăgea sufletul deznădăjduit al cananeencei la Sine şi ea venind I s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mi!”. Se afla sărmana femeie în îngustimea durerii ei. I-a spus şi Iisus o îngustime tot atât de strâmtă ca şi a ei. Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel şi că: Nu se cade a lua pâinea fiilor şi a o da câinilor!. Cu alte cuvinte, Iisus îi punea în faţă păcatul ei, peste care o îmbia să treacă şi iată că femeia aceasta a ieşit din îngustimea sa şi nu s-a smintit că-i asemănată cu câinii. Atunci când ochiul ei a văzut mai mult, când s-a mutat din îngustimea durerii sale în bunătatea fără de margini a lui Dumnezeu, în clipa aceea s-a izbăvit. Aşa a condus Dumnezeu minunea aceasta, că a tămăduit mama şi pentru tămăduirea ei s-a însănătoşit şi fiica ei de acasă” (părintele Arsenie Boca – Omul, zidire de mare preţ).

Prin urmare, greutăţile pe care le avem ni se dau din cauza îmbolnăvirii sufletului nostru. Iar Iisus încearcă să ne tămăduiască sufletul. Şi cum o face? Nu neapărat făcându-ne câini, ci prefăcânu-Se că nu ne aude sau permiţând unele răutăţi în plus de la cei din jurul nostru etc. Deci, şi dacă am fi contemporani cu Iisus lucrurile nu s-ar schimba cu noi. El ne-ar face câini pentru a ne scoate din îngustimea vieţii noastre păcătoase, iar noi am pleca de la El îmbufnaţi de un „aşa-zis Mesia”.

Un alt motiv pentru care Iisus nu ne ajută e slăbiciunea credinţei. Să ne amintim de episodul copilului lunatic. Ucenicii nu-l puteau vindeca din lipsa credinţei, iar tatălui, ca şi ucenicilor, îi lipseşte credinţa. Să vedem o analiză făcută de părintele Arsenie la acest episod:

„1. Cărturarii certându-se cu Apostolii cu prilejul epilepticului. Când nu pot oamenii nimic, ceva tot pot: se iau la ceartă. Neputinţa nu tace.
2. Iisus îi întreabă şi El.
3. Tatăl copilului prezintă bolnavul, diagnosticul şi diagnosticul ucenicilor: neputinţa.
4. Iisus desăvârşeşte diagnosticul, mai întâi al ucenicilor, adăugând că mai mare decât suferinţa e lipsa de credinţă. În faţa acestui rău, Iisus mărturiseşte că şi-a pierdut răbdarea.
5. Iisus ia informaţii despre copil, de la tatăl său, El ia şi temperatura scăzută a credinţei acestuia.
6. De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.
7. Tatăl, surprins în slăbiciunea sa, se depăşeşte pe sine şi spune cuvinte minunate: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele”.
8. După această mărturisire-şi a neputinţei omului şi a Dumnezeirii lui Iisus – are loc minunea”. (Parintele Arsenie Boca, op. cit.)

Deci minunea nu a avut loc din puţinătatea de credinţă a ucenicilor şi a tatălui. Părintele Arsenie concluzionează că şi azi sunt tineri muţi şi surzi, dar la cuvântul Bisericii se întreabă dacă va fi cineva cu credinţă atât de mare, încât să ducă la tămăduirea lor.

În concluzie, nu Dumnezeu e problema, ci noi. După cum spunea părintele Savatie Baştovoi, în Sfânta Scriptură se află răspuns la toate întrebările noastre. Cărturarii şi fariseii se plângeau ca şi noi că de ar fi fost în timpul proorocilor ei nu i-ar fi prigonit, dar Hristos le răspunde, şi mai ales ne răspunde, mustrător: prin faptele noastre suntem mai răi decât înaintaşii de care ne dezicem, deci pentru faptele noastre nu au loc minuni în viaţa noastră.

Anunțuri

Un gând despre „De ce tace Iisus

  1. Va multumesc pentru frumoasa sinteza care mi-a dat raspuns la nelamurirea mea cu privire la pedagogia divina.

    Din cate inteleg, pentru ca rugaciunea plina de incredere in mila divina sa aiba ca efect o vindecare miraculoasa este necesara o stare de profunda smerenie si marturisire in fata Domnului a totalei neputinte proprii precum si abandonarea completa a ego-ului. Pare usor dar cred ca in realitate este greu de realizat absolut 100% ….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s