Sfaturile unui monah

De curând am primit un mail şi mi s-a părut destul de interesant de publicat.

În această lume complicată în care trăim, am întâlnit zilele trecute un călugăr ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizată de confraţii săi.
L-am întrebat cum se produc vindecările, ce se întâmplă când cineva vine la el.

”Eu, omul nu mă gândesc că aş avea ceva de făcut, eu mă deschid şi las Sfântul Duh să curgă prin mine. Nu întreb niciodată omul de ce a venit la mine, ce problema are, îi simt doar sufletul cât de greu îi este, şi apoi mă rog. Atât fac – mă rog împreună cu el. Şi îi spun că este o mare bucurie atunci cand doi se strâng în numele Lui că atunci şi El este cu noi. Pentru mine este o binecuvântare când cineva îmi deschide uşa chiliei. Eu nu privesc omul intrând la mine ci pe Dumnezeu în om pătrunzând în chilie.

La sfârşit simt cum omul este mai uşor, mai senin. Eu nu trebuie să ştiu ce greutate purta el, Dumnezeu ştie, îmi păstrez doar sufletul deschis şi mă rog din toată inima mea. Deci totul este rugăciunea noastră către Dumnezeu, uneori îi ţin mâinile în ale mele, alteori le pun pe creştetul capului. Uneori simt că este nevoie să mai vină, alteori ştiu că lucrarea s-a făcut. Şi miracolul pentru mine nu îl numesc vindecare, îl numesc trezirea omului în Dumnezeu.”

L-am întrebat de ce într-o mulţime agitată, tensionată, nervoasă îmi era mai greu să mă rog şi mi-a răspuns :
“Atât timp cât îl priveşti pe Dumnezeu ca fiind în afara ta, o să şi găseşti motive tot în afara ta. Cauza nu sunt cei din jur ci cum îl priveşti tu pe Dumnezeu. Dacă ai credinţa nestrămutată că El este în tine, realizezi că nimeni nu poate sta între tine şi Dumnezeu. Ca să te rogi cobori în tine, închizi ochii şi în inima ta o să găseşti liniştea. Acolo te aşteaptă Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide şi prin gândurile tale îi lasă pe El să se manifeste în tine, sau tot mintea este cea care te împiedică. Mintea ţese labirinturi şi uneori se pierde în propria ei ţesătură. Dacă laşi iubirea din inima ta să îţi scalde mintea, o să vezi cum gândurile tale îşi găsesc singure drumul către Cer.”

L-am întrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca să ajungă să ia Lumina:
”Te lupţi să ajungi mai aproape de Dumnezeu când ai o teamă în tine, o nelinişte, o îndoială în ceea ce priveşte relaţia ta cu Dumnezeu. Atunci întotdeauna găseşti că mai ai ceva de făcut, nu ai făcut destul, mai există încă şi acel ceva o să îţi aducă apropierea, şi cauţi şi cauţi neîncetat. Dar dacă te opreşti din zbucium, din frământare, din căutare, îţi dai voie să îl descoperi în tine. Poţi trăi o întreagă viaţă preocupat să îl cauţi în afara ta, dar nu cauţi unde trebuie. Lupta exterioară este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiraţia lor, năzuinţa lor, căutarea lor, şi acela e modul în care o reflectă.”

L-am întrebat cum după ore petrecute în picioare, într-o poziţie în care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea nici un semn de oboseală şi nu numai aceasta, în jurul lui oamenii erau foarte liniştiţi, calmi. Răspândea o vibraţie de pace în jur care liniştea mulţimea.
Oboseala vine din lupta fiinţei cu viaţa. Când te opui vieţii, judecând, criticând, mâniindu-te, pierzi viaţa din tine şi oboseşti, şi este şi normal pentru că mergi contra curentului. Iubirea este curgerea vieţii. Pacea, liniştea, se obţin când laşi viaţa să curgă prin tine şi nu mai opui rezistenţă la ceva”.
Şi m-a întrebat:”ai obosit vreodată în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai? Atunci te lăsai purtată de curgerea vieţii, nu opuneai rezistenţă. Atunci te deschideai prin inimă. Oboseşti cand cauţi cu mintea, inima nu te oboseşte vreodată. Şi mintea caută neîncetat, mereu găseşte altceva de care să se agaţe, dar în esenţă mintea îşi caută liniştea.
Deci lupta nu este între noi şi cei din jur, sau întâmplările din viaţă, ci este între noi şi noi, acea luptă interioară este cea care epuizează.”

L-am întrebat cum poţi să ieşi din această zbatere, pendulare:
“Nu trebuie să te zbaţi ca să ieşi, pentru că te afunzi şi mai rău. Şi vine o vreme când înţelegi că nu e necesar să te zbaţi, că totul se întâmplă de la sine, înţelegi că viaţa curge lin, nu este o strădanie. Lupta are loc până când se coboară această înţelegere, această pace. Nu fugi după Dumnezeu, stai liniştit şi lasă-l să se exprime (manifeste) prin tine”.

L-am întrebat cum a ajuns el la această stare de pace, în opinia mea de iluminare, şi mi-a spus că s-a rugat către Dumnezeu să îl lumineze ca să poată dărui la cei din jur, dintr-o credinţă fermă că cererea sa este auzită şi îndeplinită, şi apoi s-a lăsat purtat de valurile vieţii, s-a deschis şi i-au venit rugăciunile pe care le simţea cu sufletul. Nu s-a îndoit nici un moment şi rugămintea sa la Dumnezeu era să îi dea acest har de a dărui atât timp cât trăieşte pe acest pământ. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvântare, bogăţia inimii.

I-am spus că în opinia mea Biserica s-a îndepărtat de credincioşi, a pierdut legătura, şi într-un fel a întrerupt legătura între Cer şi Pământ, în condiţiile în care ei aveau puterea să o consolideze.
“Biserica este o instituţie alcătuită tot din oameni. Şi omul s-a îndepărtat de aproapele său. Şi aceasta din teamă. Teama de a nu se pierde învăţăturile, de a le păstra nealterate, din frica aceasta şi-au concentrat atenţia doar pe învăţătură şi au uitat de ce este mai important-cei cărora li s-a adresat Hristos prin învăţăturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, El a ieşit în lume. Dar şi în Biserică sunt oameni şi oameni.
Ce poţi face tu ca om este să studiezi Cuvântul Întemeietorului, să îl simţi, să citeşti şi să alegi acele rugăciuni pe care le simţi cu sufletul, pentru că dacă doar le rosteşti fără suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugăciune omul se înalţă prin Cuvânt care este fapta, prin gând şi prin trăire. Acestea trei trebuie să meargă împreună ca să te înalţe. Nu e datoria noastră să îi judecăm pe semenii noştri, aşa scrie şi in cărţi să nu judecăm, noi folosim piatra de temelie, învăţătura şi ne găsim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus că este foarte important să ascult tăcerea.
”Caută tăcerea, nu urmări şirul cuvintelor mele, ascultă-L pe Dumnezeu în tăcerea mea.”
Şi de câte ori se oprea din vorbit, stăteam cu ochii închişi şi auzeam, simţeam sunetul unui fâlfâit de aripi, şi vedeam ca un glob imens de lumină deasupra capului lui.

Această fiinţă se adresa cu un respect deosebit pentru toţi cei din jur, cu veneraţie, l-am întrebat ce simte el când vorbeşte cu un om:
“Eu când vorbesc cu un om, Îl privesc pe Sfântul Duh în el. Să fii lipsit de respect la adresa unui om este ca şi cum ai fi lipsit de respect în faţa tronului lui Dumnezeu. Nu e suficient să Îl vezi pe Dumnezeu într-un înger sau în Fiul Său, uită-te în jur şi descoperă-L aici !
Rosteşte fiecare cuvânt cu respect, rar, nu te grăbi să vorbeşti. Cuvintele sunt alcătuite din Duhul Sfânt, şi când vorbeşti cu un om, vorbeşte rar şi cu respect, ştiind că în acel moment Duhul Sfânt se manifestă prin tine în lume. Lasă ca fiecare cuvânt să vină din sufletul tău, simte-l înainte să îl rosteşti, doar aşa el va atinge sufletul celui căruia i te adresezi. Ceea ce spui tu dacă este lipsit de lumina sufletului tău va trece într-un cotlon al minţii, şi mintea va uita, dacă ceea ce rosteşti vine din suflet, acel om va păstra în sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet să îi dăruiesc ceva, nu ştiam ce, mă frământam, şi mi-a răspuns la întrebarea mea nespusă spunându-mi să fac asupra lui semnul crucii şi să îl binecuvântez. Mă gândeam cum pot eu omul să fac acest gest asupra lui aflat parcă în această lume dar neaparţinând ei şi mi-a explicat: ”când faci ceva cu toată inima laşi puterea celestă a Sfântului Duh să coboare prin tine, omul nu binecuvântează cu puterea omului ci cu cea a Duhului, şi în faţa Sa toţi suntem egali.”

Anunțuri

5 gânduri despre „Sfaturile unui monah

  1. Citind cuvintele de mai sus mi au dat lacrimile-mi am dat seama cat de mult si de cat de multe ori L am intristat si suparat pe Sfantul Duh, in mod constient si inconstient… In mod constient 100 % nu cred ca mi am dorit vreodata intentionat sa fac asa ceva, doar ca un exemplu care se tot repeta si nu l intelegeam este ca, de fiecare data cand criticam sau judecam pe cineva simteam ceva ciudat-incepea sa mi arda fata si sa simt o caldura „neconfortabila” inauntrul meu cum creste, sau eram intrerupta in mod brusc sau uneori nici asa nu mi dadeam seama ca trebuie sa incetez si continuam, si atunci simteam ca o tristete ma cuprinde brusc, ca si cum ceva bun din mine „si ar fi luat zborul”, si dintr o data constiinta incepea sa functioneze si sa am regrete sau remuscari pt lucrurile spuse, care vizau sau nu anumite persoane… cand inima ti e rece si nu stii de ce, cand te intrebi daca ai iubit vreodata pe cineva si nu prea stii ce sa ti raspunzi, cand iti doresti sa stii ce e cu tine, de ce esti „impietrit” si nu ai la cine sa apelezi, ajungi sa te increzi doar in tine si in mintea ta-iar mintea vrea mereu suprematia! E atat de trist si de periculos, de groaznic sa te increzi doar in mintea ta, si din groapa aceea intunecata strigi : Doamne, scapa ma ! Nu ma lasa prada neputintei mele, intinde Ti Mana Dumnezeule si voi fi salvat ! Daca eu Iti intorc spatele, trezeste ma, si intoarce ma catre Tine ! Caci la Tine este toata puterea si pe toate le poti cate le voiesti ! Spune mi ca voiesti sa ma faci si pe mine sanatoasa, si da mi o inima dupa placul inimii Tale ! Vindeca ne, Doamne, de toate neputintele noastre ! Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al Lui Dumnezeu, ai mila de noi pacatosii !
    p.s.: folositor articol, si cuvinte datatoare de viata si speranta ! Multumesc !
    Doamne Ajuta !

  2. … ATAT DE DEPARTE DE ORTODOXIE, dar in deplina concordanta cu invataturile ratacitoare ale vremii actuale… corect ar fi sa postati cu eticheta yoga sau dezvoltare spirituala… asa va fi pe placul celor ce cauta senzationalul in alte invataturi, nicidecum in ortodoxie!

    O minciuna imensa care circula pe e-mail sub titlul de invataturi ortodoxe!

  3. La ortodocsi, Numele Domnului se scrie cu „H”, nu cu „C”. Un ortodox cu viata sfanta nu ar vorbi despre Hristos ca despre Intemeietorul unei religii, ci ar sublinia faptul ca El este Mantuitorul lumii. Yoghinii si alti new-age-isti vorbesc despre fiinte iluminate, crestinii folosesc termenul de induhovnicire. Un ortodox nu se roaga pentru iluminare ci pentru miluire (Domne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine pacatosul) si cel mult isi poate dori sfintenia, precum un copil despre care vorbea Parintele Iustin Parvu. Un ortodox s-ar referi la rugaciunea inimii si la isihie, asa cum fac toti isihastrii, cand vorbesc despre coborarea mintii in inima si despre pacea interioara. Un sfant, asa cum este prezentat acest ortodox de 85 de ani, nu ar uita sa pomeneasca de Preacurata Maica Domnului. In concluzie, aceasta poveste este o facatura care nu are legatura cu Ortodoxia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s