Despre mucenicie

Astăzi, printre altele are loc şi prăznuirea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava care a fost un mucenic. Cu acest prilej aş vrea să spun câteva cuvinte despre mucenicie.

Spunea cineva că mucenicia este jertfa ultimă şi cea mai mare ce poate să o dea cineva pentru Hristos. La sfârşitul vremurilor creştinii vor muri prin mucenicie iar prin asta se arată că va fi o dăruire totală a creştinilor faţă de Hristos.

Discutam şi cu alte persoane, citisem unele comentarii de pe bloguri şi chiar şi eu simţeam acelaşi lucru şi anume că se apropie o furtună. Parcă este liniştea dinaintea furtunii. Este foarte ciudat dar mie mi se pare că vremurile de azi se aseamănă foarte mult cu perioada interbelică. Azi trăim o renaştere a Ortodoxiei ( toţi mai mulţi tineri aud de Hristos, tot mai mulţi intelectuali aud de Hristos şi pun piciorul în prag aşa cum se făcea în perioada interbelică ), o convertire tot mai mare a tinerilor spre Ortodoxie, o înmulţire a conferinţelor duhovniceşti şi a apropierii tinerilor de Sf. Mănăstiri. Ca şi în perioada interbelică cei de la conducere nu prea mai ţin de poporul acesta iar intelectualii din rândul poporului se ridică şi vorbesc despre atacurile date Bisericii şi oamenilor. Exact ca în perioada interbelică. Atunci legionarii erau cei care erau atât de dornici iar azi sunt creştinii trăitori. De pe acum mulţi creştini trăitori în Hristos sunt consideraţi fanatici aşa cum înainte legionarilor li s-a dat un renume prost.

De ce mă refer la faptul că perioada aceasta se aseamănă mult cu perioada interbelică? Păi, pe de o parte că e clar că se apropie o prigoană ( aşa cum a fost şi înainte cu comunismul şi doar oamenii trăitori şi vii au suferit de pe urma acestei prigoane pe când cei morţi cu sufletul, cei ignoranţi, n-au simţit nimic ba chiar din contră ) iar pe de altă parte e o lecţie pe care ar trebui să o învăţăm din perioada comunistă. Vedem că în timpul comunismului au fost destui oameni care au avut căderi. E drept că apoi s-au ridicat dar totuşi mulţi au avut căderi… şi ce căderi. De ce oare?

Părerea mea este că majoritatea din cei ce au ajuns în acele temniţe nu-L trăiau pe Hristos cu adevărat. Trăiau în Adevăr şi Îl doreau dar nu-L aveau pe Hristos în ei. Să ne uităm cum era în timpul mucenicilor care erau torturaţi şi chinuiţi şi ce minuni făcea Dumnezeu cu ei. Din ce am citit în Vieţile Sfinţilor am auzit foarte, foarte puţine cazuri în care creştinii trăitori să se lepede de Hristos şi apoi să revină ( dar cazuri totuşi au fost ) pe când acum lucrurile sunt cam total diferite. Mă tot întrebam din ce cauză în temniţele comuniste nu au avut loc minunile ce le citeam în vieţilor sfinţilor mucenici ( existând bineînţeles câteva excepţii )? Răspunsul ce l-am găsit e faptul că acei oameni nu Îl trăiau pe Hristos. Ei au început să-L trăiască pe Hristos în temniţe şi a fost nevoie de timp până ce respectivii oameni au crescut în Hristos ( pentru un păr. Arsenie Boca, un păr. Daniil Tudor, un Valeriu Gafencu oare ar fi fost posibile mizeriile de la Piteşti? Eu cred că nu. Orice ar fi făcut torţionarii la aceşti oameni se trezeau cu tot felul de minuni şi se lăsau până la urmă păgubaşi şi eventual îi ucideau ).

De aceea cred că e important ca noi să nu facem aceeaşi greşeală ca cei din perioada interbelică şi să încercăm să-L trăim cât de tare pe Hristos. Să fim foarte, foarte duri cu noi, să căutăm să ne jertfim total ca să putem ajunge la o trăire cât mai mare a harului dumnezeiesc. Spunea păr. Serafim de Viriţa că în vremurile din urmă doar cei care au rugăciunea inimii lucrătoare în ei se vor mântui cu uşurinţă.

Îmi amintesc că la un moment dat aveam anumite probleme încât doream să mor şi o prietenă bună ( şi înduhovnicită ) îmi spunea despre mucenici: „Nu ar fi vrut şi ei să le fie tăiate capurile sau să fie ucişi repede? Dar nu, ci Dumnezeu i-a pus să suporte chinuri întărindu-i în aceste chinuri”. Mulţi vorbesc de prigoană de parcă asta constă doar în a-ţi tăia cineva capul sau să te lase să mori de foame. Dar nimeni nu se gândeşte la torturile ce se pot întâmpla, nimeni nu îşi pune problema de a trece prin aceste momente.

Ieri am nimerit să văd puţin dintr-un film horror la care se uitau colegii de cameră şi în care o fată era torturată prin atingerea feţei cu vată înmuiată în acid. Atunci speriat mă gândeam: dacă eu voi ajunge acolo pentru Hristos voi fi în stare să rabd toată durerea respectivă? Trebuie să ne trezim urgent şi cât mai putem că nu ştim ce vremuri groaznice ne aşteaptă.

Iar pe lângă torturile fizice să ne gândim şi la cele sufleteşti când îţi vezi copiii, fraţii, surorile, părinţii torturaţi pentru ca tu să te lepezi de Hristos. Sau să ne gândim la greutăţile pe care le-au suferit unii când soţia sau rudele îi implorau să se lepede ca să nu rămână singuri. Dar ce spune Sf. Mucenic Sebastian acelor creştini mucenici şi rudelor lor?

O, bravi oşteni ai lui Hristos! Iată: prin mărimea voastră de suflet deja v-aţi apropiat de biruinţă, iar acum vreţi să nimiciţi cununa veşnică de dragul mângâierii apropiaţilor voştri! Acum ar fi bine să deprindeţi curajul oştenilor lui Hristos de a se apăra nu cu arma, ci cu credinţa. Nu lăsaţi steagul biruinţei de dragul lacrimilor femeieşti şi nu slăbiţi grumazul duşmanului ( diavolului ) de sub picioarele voastre, ca el, venindu-şi în fire, să nu reînceapă lupta. Dacă primul atac al lui asupra voastră a fost feroce, al doilea va fi şi mai puternic. El este înfuriat şi iritat ( din cauza primei înfrângeri ). Înălţaţi din patimile pământeşti slăvitul steag al jertfei voastre şi nu vă lipsiţi de el din cauza bocetelor deşarte ale copiilor. Cei pe care îi vedeţi plângând s-ar fi bucurat astăzi dacă ar fi ştiut ceea ce ştiţi voi. Însă ei cred că există doar viaţa din această lume şi că, odată cu sfârşitul acesteia, prin moartea trupului, nu există viaţă pentru suflet. Dacă ar şti că există şi altă viaţă, fără moarte  şi fără durere, în care domneşte bucuria fără margini, atunci ei cu adevărat ar vrea să treacă în ea împreună cu voi şi, nepunând nici un preţ pe viaţa vremelnică şi-ar dori-o pe cea veşnică.[…]

Această viaţă vremelnică vă ademeneşte pe voi [rudele muceniţilor] să îi întoarceţi, cu sfaturile voastre neadevărate, pe prietenii voştri, care se îndreaptă spre viaţa veşnică. Ea vă învaţă pe voi, o, cinstiţi părinţi, să distrageţi cu bocetele voastre nebune pe fiii voştri de la călătoria spre oştile cereşti, spre cinstea nepieritoare şi spre prietenia cu Împăratul cel veşnic. Ea vă convinge pe voi, o, caste femei ale sfinţilor, ca voi, cu mângâierile voastre, să schimbaţi cugetele mucenicilor, să-i abateţi de la buna lor intenţie, să le aduceţi cu sfaturile voastre moarte în loc de viaţă, în locul libertăţii robia.[…]

Nu vă temeţi: ei [mucenicii] nu se vor despărţi de voi, ei se duc să vă gătească vouă în ceruri lăcaşuri luminoase, în care voi, împreună cu fiii voştri, vă veţi desfăta de bucuria veşnică. Dacă aici pe voi vă mângâie frumoasele case de piatră, atunci cu atât mai mult o să vă bucure frumeseţea caselor de sus, unde strălucesc mesele din aur curat, unde palatele strălucesc de slavă, fiind zidite din pietre frumoase şi împodobite cu pietre scumpe, unde înfloresc livezile cu flori veşnic înfloritoare şi nepieritoare, unde bogatele câmpii sunt adăpate de şuvoaie dulci şi năvalnice, unde aerul întotdeauna este bineplăcut, vânturile – dătătoare de viaţă, care înmiresmează simţirile cu miresme negrăite, unde ziua nu apune, lumina nu trece, bucuria nu încetează.

Acolo nu este nici suspin, nici plângere, nici durere, nici oarecare necuviinţă care ar întristra privirile; acolo nu se simte niciun miros neplăcut, urechii – doar veselie. Acolo neîncetat cântă cetele Îngerilor şi Arhanghelilor, slăvind armonios pe Împăratul cel nemuritor.

Ceea ce este mai trist e faptul că suferinţa noastră va fi pusă sub semnul îndoielii, că vom fi consideraţi că noi ne jertfim din habotnicia noastră. Există cazuri în istoria Bisericii când unii creştini au fost ispitiţi de ideea de a jertfi idolilor formal, de a lua prin mită acele acte ce spunea că sunt păgâni considerând că cel mai tare contează ceea ce simţi în suflet.  Biserica i-a considerat mai târziu pe oamenii care au apelat la acest gen de vicleşug nişte lepădaţi.

Să nu ne fie frică ci să fim plini de curaj şi de încredere în mila lui Dumnezeu. Să ne amintim de Sf. Ioan Valahul care pentru a nu cădea în păcat şi-a ucis şi stăpânul în luptă ( probabil când acesta încercase să-l violeze ). Aşa să fim şi noi cu orice tip de păcatul şi orice atac asupra noastră pentru a ne duce spre păcat. Să luptăm până la moarte şi să nu acceptăm nimic niciodată.

Sper că nu am speriat pe nimeni cu ce am scris aici pentru că nu acesta mi-e scopul. Scopul meu e să începem să punem început bun şi să ne dăruim cu totul lui Hristos călcând orice urmă de egoism şi dorinţă de a ne satisface propriile plăceri din nou.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s