Mitropolitul Antonie Bloom – Întâlnirea cu aproapele

Avem fiecare în faţă misiunea de a ne întâlni aproapele. Pentru asta e necesar de a privi cu scopul de a vedea şi a asculta cu scopul de a auzi. Ne sperie aceasta, căci e anevoios. Pentru că a auzi înseamnă a ne lega soarta de altcineva, a vedea înseamnă a ne lega soarta de altcineva. Întâlnim vreun cunoscut sau vizităm pe cineva bolnav şi îl întrebăm: Ei, cum îţi mai merge?… Şi cunoscutul nostru sau bolnavul ne priveşte cu speranţă şi teamă: oare acest om chiar a pus o întrebare la care vrea să ştie răspunsul cu adevărat? Oare într-adevăr acest om vrea să afle şi să-şi lege soarta sa de a mea? Din priviri, din intonaţie străbat speranţa şi frica, iar acesta cel mai adesea răspunde: mulţumesc, binişor… Adesea rămânem satisfăcuţi de acest răspuns; răspuns care ne-a eliberat, nu ne-a atras în vâltoarea sorţii altuia, nu a solicitat participarea noastră, nu a fost rostit cuvântul în urma căruia nu mă voi mai putea întoarce cu indiferenţă de la acesta. Am văzut în ochii săi rugăminte, nădejde şi frică, dar am închis ochii şi m-am mulţumit cu răspunsul lui, iar acum sunt liber; ştiu că la el e „binişor” şi înseamnă, probabil, că e bine. Dar ascultă vocea lui şi priveşte ochii lui, vezi expresia lor şi nu vei mai putea pleca aşa, pur şi simplu… Iar dacă vei face aceasta, atunci trebuie să răspunzi; nu doar cu un cuvânt de alin, nu doar cu o faptă bună de moment, ci construind o relaţie şi intrând în vâltoarea evenimentelor, care, poate, nu vor mai avea sfârşit. Fiecare gândeşte: oare nu-mi ajunge mie amarul meu, oare nu-mi sunt suficiente grijile mele?… Sau, mai simplu, oare voi permite acestei zile, atât de liniştite şi senine dintre multe altele, să se posomorască din cauza unui cuvânt al acestui om? Da, îl iubesc, dar el îmi poate distruge totul prin acel cuvânt; adâncul azuriu al cerului de primăvară poate deveni dintr-o dată o mohorâtă, rece seară de iarnă; totul va fi învăluit de ceaţă, totul se va zgribuli de frig şi bucuria se va stinge… Şi atunci ne retragem.

Avem nevoie aici să cultivăm în noi foarte multă bărbăţie, pentru a-l putea privi pe om în ochi, pentru a putea vedea dreptatea cuvintelor sale, a-i putea pătrunde vocea; pentru a putea auzi dreptatea sau minciuna acestor cuvinte. Şi adesea avem nevoie de foarte mult curaj pentru a-i putea spune: nu minţi, nu te preface, nu-mi spune că toate sunt bine – nu e adevărat; te doare sufletul, ţi-e frică, eşti singur şi nu mai crezi că prietenul tău, chiar cel mai apropiat, îţi va răspunde; mă respingi întrucât ţi-ai pierdut speranţa în compasiunea omenească… Pentru a găsi o astfel de bărbăţie e nevoie să depăşim multe – mai întâi de toate, teama egoistă de a ne pune liniştea vieţii şi prosperitatea în pericol. Teama că strălucirea poate amurgi, iar bucuria se poate destrăma. Gândim şi ne frământăm mereu la noi înşine, de parcă noi am fi centrul propriei noastre vieţi, ba chiar şi a celorlalţi. Vă amintiţi pilda samariteanului milostiv? Un învăţător de Lege Îl întreabă pe Hristos: cine este aproapele meu?… Acesta simte că centru este el însuşi şi caută în jur: oare cine o fi aproapele meu? Hristos îi răspunde: eşti aproapele celui care are nevoie de tine; el este centrul. Eşti chemat să intri în nevoia lui… Iată, acest lucru nu-l putem face, nu putem simţi că nu eu sunt în centru, că oricine din preajma mea – şi apropiat, şi depărtat -, orice trecător întâlnit de-a dreptul sau curmezişul drumului îşi are propria lui plinătate a destinului, că pentru Dumnezeu el este tot atât de scump şi înseamnă pentru El la fel de mult ca şi mine; şi dacă eu chiar nu aş fi existat, oricum, pentru Dumnezeu acest om ar fi avut aceeaşi însemnătate. Eu pot fi doar o circumstanţă întâmplătoare în viaţa lui – sau simplu pasager, sau un rău, sau un bun; însă acest om există în sine în faţa lui Dumnezeu, nu e o parte a vieţii mele, şi nici o latură a ei. Este chemat de către Dumnezeu să trăiască, să-L cunoască şi să atingă plinătatea care doar în Dumnezeu există; este chemat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie să gândim la acestea mai des şi mai profund, căci nu ne sunt fireşti.

Mai mult ca atât, obişnuim să comunicăm între noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, sau ca nişte paraziţi, sau ca nişte fiare hămesite. Cât de des trăim pe seama altuia, devorâdu-l, furându-i liniştea, bucuria, curăţia inimii şi atâtea alte calităţi, hrănindu-ne cu ele. Trebuie să învăţăm să nu mai luăm, ci să dăm, să dăm fără a aştepta în schimb vreo recompensă. Sunt cuvintele lui Hristos, nu ale mele: să dăm cu aceeaşi dărnicie cu care am primit de la Dumnezeu; „în dar aţi luat, în dar să daţi” (Mt. 10,8). Ce avem noi care să nu fi fost primit din dragoste dumnezeiască sau cea umană? Trebuie deci să ne cultivăm ideea că vocaţia noastră e să fim atenţi, profunzi, să fim prietenul şi sluga aproapelui; tot ceea ce am trebuie să fiu gata să-i ofer şi să nu cer înapoi, şi nici să nu-i amintesc vreodată că am sacrificat ceva pentru el şi să nu aştept nici o recunoştinţă; căci a da, a sluji activ, cugetat, a iubi profund pe cineva reprezintă cel mai mult din ceea ce ni se poate da, este privilegiul nostru; nici măcar „datoria” noastră.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s