Despre Taina Nunții – partea a II-a

Vom continua cu a doua parte a textului păr. Dumitru Stăniloaie despre Sfânta Taină a Nunții:

Hristos întărește din nou legătura căsătoriei dintre barbat și femeie și o înalță, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta de la Cana, în ambianța harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârșind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire și dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Său, El vrea să arate că începe înălțarea vieții omenești în ordinea harului de la întărirea și înălțarea căsătoriei. El afirmă apoi direct trebuința revenirii căsătoriei la unitatea și indisolubilitatea ei de la început. La întrebarea fariseilor, de ce Moise a permis părăsirea femeii, El răspunde: “Fiindcă Moise, dupa învâtoșarea inimii voastre, v-a dat vouă voie sa vă lăsați femeile voastre, dar la început n-a fost așa. Ci Eu vă zic vouă: Oricine va lăsa pe femeia sa – nu pentru desfrânare – și se va însura cu alta, preacurvește, și cine s-a însurat cu cea lăsată, preacurvește.” (Mt. 19, 8- 9). Iisus considera ca adulter pe cel ce-și lăsa femeia sa și ia pe alta, sau pe cel ce o ia pe cea părăsită, deoarece socotește că legătura căsătoriei nu s-a desființat între cel ce și-a lăsat soția sa, prin faptul ca a părăsit-o. Aceasta o spune și direct mai înainte, răspunzând la întrebarea dacă e permis cuiva să-și lase femeia sa, pentru orice pricina, în afară de cea a adulterului. În acest răspuns, El afirmă unitatea celor căsătoriți, bazat pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat și ca femeie și deci cel ce se unește cu o femeie se completează în mod atât de total cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin această femeie și viceversa. Dumnezeu Însuși i-a împreunat prin faptul că a făcut pe om bărbat și femeie, deci prin faptul că fiecare devine omul întreg în unirea cu celălalt, iar această unitate pe care și-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra și reface cu alt partener. Ne mai respectându-se unul pe altul ca persoană, ci tratându-se ca obiecte de plăcere care nu ține mult, aceștia cad din demnitatea de om, pe care au primit-o prin creație: “Răspunzând, El a zis: Oare n-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început, bărbat și femeie i-a făcut? și adaugă: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19, 4-6).

Dar unitatea aceasta indisolubilă, alcătuită între bărbat și femeie, fiind o unitate în planul uman, nu e atât o unitate organică, fiziologică, ci o unitate prin iubire. Ea se bazează pe iubirea între două existențe umane ce se completează nu numai pe planul trupesc, ci și pe cel spiritual. Pentru aceasta ea primește în Biserică un har. Ca atare, el nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi. Astfel indisolubilitatea implicată în fire și refăcută prin har e și o operă a voinței celor doi. Dacă o concep numai ca mijloc de satisfacere a poftei trupești, cei doi se plictisesc repede unul de altul. Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracția trupească și cea spirituală, cu o iubire în care fiecare prețuiește taina celuilalt și afirmă în iubirea sa disponibilități nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele și oboselile pentru el. Dar sinteza acestei iubiri totale inițiale e o legătură ce se actualizează în fapte, aspectul spiritual căpătând un loc tot mai important în ea. Fiecare din cei doi înscrie în ființa sa tot mai multe semne de atenție, de înțelegere, de slujire și de jertfire din partea celuilalt, iar acestea îi leagă tot mai strâns, îi fac să se cunoască și să se prețuiască tot mai mult, iar această memorie spirituală vie, care înalță pe fiecare din cei doi ca persoană, înălțându-l pe unul prin celălalt, face să se penetreze de tot mai multă spiritualitate și familiaritate actele lor de iubire trupească. Trupul fiecăruia devine pentru celălalt un transparent al spiritualității lui, capătă o adâncime spirituală tot mai mare, devine un loc evident al spiritului lui; fiecare devine pentru celălalt o taină tot mai cunoscută și tot mai indefinibilă în același timp. Iar această taină a fiecăruia se vădește deplin numai celuilalt, se realizează numai prin el și pentru el. Taina fiecăruia dintre ei se îmbină cu a celuilalt într-o taină unică, căci fiecare poartă tot mai mult din celălalt în persoana sa. Astfel căsătoria este o adevărată taină vie a dualității sau a unității duale, care începe să se simtă și să se realizeze din momentul unirii celor doi în căsătorie, sau și de mai înainte, dar își actualizează virtualitățile în tot cursul vieții lor, fără să se plictisească unul de altul. Un rol important în această spiritualizare treptată a legăturii dintre ei îl are exercițiul și creșterea responsabilității unuia pentru altul, iubirea crește din exercițiul responsabilității reciproce, și responsabilitatea crește din iubire. Iubirea între ființele condiționate de atâtea nevoi ale vieții în trup nu e numai o fericită contemplare a frumuseții trupești și apoi o tot mai trăită contemplare și a celei sufletești a celuilalt, deși este și aceasta; ci ea e motorul unor nesfârșite acte de responsabilitate pentru acela. Iar aceasta se imprimă ca un important factor de spiritualizare în actele de iubire trupească. Responsabilitatea aceasta se manifestă în fapte în mijlocul societății, căci familia proprie nu poate fi slujită fără împlinirea unor îndatoriri în societate. Harul dat celor căsătoriți are astfel efecte în societate și în Biserică. Atâta timp cât privim căsătoria numai în legătură cu aceia care se căsătoresc, și nu o raportăm la Biserica întreagă și prin aceasta la lumea întreagă, nu vom înțelege niciodată caracterul sacramental al ei, acea mare Taină de care vorbește Sfântul Apostol Pavel: “Iar eu vorbesc în Hristos și în Biserică… În acest sens, Taina Căsătoriei este mai cuprinzătoare decât familia. Este Taina iubirii dumnezeiești, Taina cuprinzătoare a existenței peste tot, și acesta e motivul pentru care ea interesează toată Biserica și, prin Biserică, întreaga lume”. O familie sănătoasă e o celulă sănătoasă a edificiului Bisericii și a societății. În exercițiul acestei responsabilități omul își dobândește toată seriozitatea și gravitatea lui. El devine cu adevărat om, care înseamnă om pentru alții. Responsabilitatea aceasta îl face cu adevărat persoană, factor de mare eficiență conștientă în viața celuilalt și a societății, dar ea se susține și din respectul celuilalt ca persoană. Prin reciproca jertfelniciei, fiecare din cei doi își accentuează caracterul și îl accentuează și pe al celuilalt; unirea lor se accentuează tot mai mult ca o comuniune personală, în care fiecare persoană crește spiritual pe măsura unirii între ele. Fără trăirea și exercitarea acestei responsabilități, omul rămâne într-o stare vecină cu inconsistența, deosebindu-se de copil doar prin lipsa de inocență a acestuia. În responsabilitatea aceasta se face tot mai străvezie, pentru fiecare prin celălalt, prezența lui Dumnezeu cel personal ca factor care dă valoare nemăsurată partenerului de căsătorie. Pe măsură ce celălalt își descoperă adâncimea, devine mai transparent pentru Hristos care-i garantează valoarea lui eternă de om, prin faptul că El Însuși S-a făcut om. Iar aceasta sporește responsabilitatea fiecăruia pentru celălalt. Fiecare e pus astfel prin celălalt într-o relație directă cu Hristos, fără ca valoarea și consistența lui să se diminueze. Fiecare trăiește pe Hristos într-un mod specific prin celălalt, ca transparent unic. Amândoi trăiesc pe Hristos ca pe Cel ce apare prin celălalt ca printr-un mediu transparent și unic al revelării Sale complete și ca Cel ce impune niște responsabilități speciale în legătură cu acela. Amândoi trăiesc pe Hristos ca pe Cel ce l-a dat pe fiecare celuilalt, ca mediu special de revelare și de dezvoltare a comuniunii și a persoanelor, prin slujirea lor reciprocă. Prin aceasta fiecare se descoperă celuilalt în umanitatea lui cea mai profundă și mai tainică, mai cuceritoare. Nici unul din ei n-ar putea trăi pe Hristos într-un mod tot mai adânc și într-o atât de accentuată responsabilitate și nici un alt bărbat sau altă femeie nu s-ar revela atât de deplin în taina lui și în taina comuniunii personale continuu adâncită, dacă s-ar despărți de celălalt soț, dacă ar realiza uniri trecătoare, cu alt barbat, sau cu altă femeie. În acest caz, fiecare unire ar fi o unire mai mult trupească, incapabilă să progreseze la nesfârșit în unirea și în cunoașterea reciprocă a spiritualității lor profunde în Hristos. În modul acesta Taina unirii indisolubile între un bărbat și o femeie, ca unire care se spiritualizează într-o tot mai adâncă comuniune, este Taina în Hristos. Unirea lor în Hristos este o Biserică mică, dupa cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, sau o parte a Bisericii. Căci și Biserica se constituie din astfel de unități ale celor căsătoriți prin Duhul Sfânt, Care suflă în Biserică. “Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică”, spune Sfântul Apostol Pavel (Ef. 5, 32). “Căsătoria este un chip tainic al Bisericii”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Clement Alexandrinul zice: “Cine sunt cei doi sau trei adunați în numele lui Hristos, în mijlocul cărora este și Domnul? Nu sunt bărbatul și femeia uniți în Dumnezeu?”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Când bărbatul și femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu Însuși”. Iar Teofil de Antiohia zice: “Deci a creat pe Adam și pe Eva pentru cea mai mare iubire între ei, ca să reflecte taina unității dumnezeiești”. Femeia este omul cel mai apropiat de bărbatul ei, și, viceversa. Și este aceasta, pentru că îl completează. Bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Și viceversa. Ei își sunt unul altuia deplin descoperiți, într-o totală sinceritate; fiecare îi este celuilalt ca un alt eu, rămânând totuși un tu care îi este necesar pentru a se descoperi. Fiecare se uită pe sine, făcându-se eu-ul celuilalt. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Cel iubit este pentru cel ce iubește identic cu sine. Însușirea iubirii este de așa fel, că cel ce iubește și cel iubit nu mai par să formeze două persoane deosebite, ci un singur om”. Iar altădată spune: “Cine are un prieten are o altă sine (allon eauton). Prin aceasta fiecare din cei doi soți realizează starea după care năzuiește și se realizează ca persoană în reciproca comuniune. Dar se realizează numai când dragostea trupească e penetrată de cea spirituală și copleșită de ea. Când femeia i-a ajuns bărbatului o astfel de umanitate intimă și curată prin copleșirea dragostei trupești de către cea spirituală, el poate privi cu ochi curați orice femeie, și femeia, orice bărbat. Căsătoria este astfel un drum spre spiritualizarea celor doi soți nu numai în relația unuia față de altul, ci și în toate relațiile cu ceilalți oameni. Toate femeile primesc o adâncime spiritual pentru bărbatul ajuns aci, în persoana femeii sale, și toți bărbații, pentru femeie, în persoana bărbatului ei. Atunci fiecare cunoaște pe toți în dimensiunea lor spirituală. Dar bărbatul rămâne unit cu femeia lui, pentru familiaritatea lui cu unicitatea ei, pentru realizarea sa ca persoană și pentru cunoașterea lui Hristos prin mediul acestei unicități. Și femeia la fel. Aci se arată din nou importanța socială a căsătoriei. Dar trebuie precizat că și cunoscând această mare importanță a căsătoriei, creștinismul rămâne totuși realist. El nu disprețuiește trebuința unirii trupești între bărbat și femeie. Rugăciunile de la cununie nu evită deloc să vorbească despre ea. Dar socotește că numai în căsătorie ea devine un mijloc de unire sufletească completă, sau o adâncește tot mai mult pe aceasta. Deci aprobând căsătoria pentru satisfacerea trebuinței de unire trupească între bărbat și femeie, consideră această unire în același timp ca mijloc de promovare a unirii sufletești. De aceea el nu cunoaște decât două atitudini drepte față de pofta trupească: sau înfrânarea totală de la ea în afara căsătoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc de unire sufletească și de înaintare în ea. Aceasta e neprihănirea patului de care vorbesc rugăciunile de la cununie, sau castitatea conjugală. Biserica atribuie și căsătoriei o castitate și o consideră ca un drum spre o tot mai mare castitate. Ca și castitatea monahală, și ea este o libertate a spiritului. Și pentru amândouă se cere o luptă spirituală. Satisfăcuta în afara căsătoriei, pofta trupească îl robește pe bărbat în așa măsură, că nu mai vede în femeie decât un instrument al satisfacerii ei, și viceversa. Aceasta se poate întâmpla însă și în căsătorie, dar numai unde cei doi nu fac efortul de a transfigura și spiritualiza prin unirea sufletească unirea lor trupească. Și aceasta se întâmplă aproape totdeauna acolo unde lipsește harul credinței. În acest caz, pofta trupească plictisită repede de o femeie sau de un barbat, își caută satisfacția în altă parte. Din înțelegerea realistă a neputinței celor mai mulți de a stăpâni cu totul pofta trupească și din înțelegerea căsătoriei ca unic mijloc de transfigurare a ei, de transformare a ei prin penetrarea unirii trupești de unirea sufletească între bărbat și femeie, rezultă marea cinste ce o acordă Biserica Tainei Nunții. E drept că Sfântul Apostol Pavel a spus: “… e bine pentru om să nu se atingă de femeie. Dar ca pază împotriva desfrâului, fiecare bărbat să-și aibă femeia lui și fiecare femeie să-și aibă bărbatul ei… Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă” (1 Cor. 7, 1, 2, 9). Dar prin acest cuvant el n-a înțeles căsătoria numai în sensul negativ, de remediu al manifestării dezordonate a concupiscenței, ca mijloc tolerat de satisfacere a unei porniri păcătoase, fără efectele de dezordine socială, pe care le are când e satisfăcută în afara căsătoriei. El a arătat în alte locuri înaltul conținut pozitiv al unirii dintre bărbat și femeie, în căsătorie (Ef. 5, 28-32).

Alții, trecând peste justificarea căsătoriei ca remediu contra concupiscenței, au considerat că ea își justifică existența numai prin nașterea de prunci. Dar în aceasta se include și mai vădit înțelegerea ei ca o unire mai mult decât trupească. Între reprezentanții de seama ai acestei înțelegeri a căsătoriei trebuie menționat fericitul Augustin. Pavel Evdokimov, combatând această interpretare, consideră legătura căsătoriei sublimă în ea însăți, neavand nevoie pentru a se justifica de nașterea de prunci. El dezaprobă cu dreptate îndoielile privitoare la calitatea morală ireproșabilă a legăturii trupești. De fapt, Sfântul Apostol Pavel nu acceptă satisfacerea poftei trupești în afara căsătoriei. Deci o consideră ca păcat când e satisfăcută în afara căsătoriei. Dar de ce e păcat în afara căsătoriei? Desigur nu numai pentru dezordinea socială pe care o provoacă, ci și pentru netransfigurarea ei printr-o unire sufletească, produsă de iubirea spirituală din căsătorie. De fapt, cine nu știe că cel ce privește femeia din afara căsătoriei o vede îngustată la calitatea unui obiect carnal de plăcere epidermică? Numai în căsătorie ea se descoperă ca persoană cu toată complexitatea de probleme, în care are nevoie să fie ajutată, să nu fie singură, cum are nevoie și bărbatul; numai căsătoria ridică legătura între bărbat și femeie la prietenie și adâncă responsabilitate practică reciprocă, în care fiecare trebuie să se angajeze total. În felul acesta, căsătoria este nu un simplu remediu tolerat pentru satisfacerea unei pofte ce rămâne mai departe păcătoasa, ci un mijloc care face ca legătura dintre bărbat și femeie să fie cu adevărat o legătură completă, o legătură a unei comuniuni totale între persoane, în care se realizează fiecare complet ca persoană, sau ca om adevărat, ajutându-l și pe celălalt în acest scop, așa cum a voit-o Dumnezeu când a creat pe om ca bărbat și femeie, spre o completare reciprocă. În acest sens, Biserica concepe legătura soților ca o legătura completă, trupească și sufletească. În căsătoria adevărată ei progresează în unirea sufletească, pentru că de fapt numai în aceasta se poate progresa. Acest progres trebuie să-l ajute ei și cu voința. În acest sens li se dă harul acestei Taine. Ei trebuie să aibă conștiința că, dacă legătura lor se reduce la satisfacerea poftei trupești, aceasta alunecă spre păcat și e pândită de destrămare. Fără să conteste importanța legăturii trupești, creștinismul nici n-o justifică în exclusivitatea ei. Când Sfântul Apostol Pavel declara căsătoria ca un remediu împotriva arderii dificil de suportat, sau a satisfacerii ei dezordonate, el include în acest rost al căsătoriei pe acela de mijloc de transfigurare a unirii trupești. Acest înțeles se include și mai vădit în cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, în care atribuie căsătoriei și rostul nașterii de prunci. “Sunt două motive pentru care a fost instituită căsătoria… pentru a face pe om să se mulțumească cu o singură femeie și pentru a face copii. Dar motivul principal e cel dintâi … Cât despre procreare, căsătoria nu o antrenează în mod absolut. Dovada sunt multele căsătorii care nu pot avea copii. Iată de ce prima rațiune a căsătoriei este să reglementeze viața sexuală, mai ales acum când neamul omenesc a umplut tot pământul”. Că el atribuie căsătoriei și rostul realizării unei uniri spirituale, o arată în alte dăți, când o prezintă ca chip al unității. De fapt, un mijloc important care ajută pe cei doi soți să înainteze spre o unire sufletească tot mai adâncă este nașterea și creșterea de prunci. Actele de unire trupească se îmbibă prin asumarea acestei responsabilități de un element spiritual și mai accentuat. În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupești, care deține un loc mai mare în unirea dintre soți, îl are asumarea răspunderii nașterii de prunci, ca în partea a doua această legătură să fie în mare măsură depășită în ființa ei de unirea spirituală în care soții au progresat. E adevărat că în textul de mai sus, Sfântul Ioan Gură de Aur declară că o căsătorie e realizată și când se împlinește numai scopul ei principal: reglementarea sexualității, fără împlinirea scopului al doilea: nașterea de prunci. Dar el adaugă că ea e realizată fără nașterea de prunci, când pruncii lipsesc nu din voința soților, ci fără voia lor. Căci când nașterea de copii e evitată cu voia, legătura între soți cade într-un simplu prilej de satisfacere a poftei trupești, ce trece astfel la acte păcătoase. Copiii născuși și crescuți nu iau loc în afara legăturii dintre soți, ci ei sporesc în mod esențial comuniunea dintre soți, prin responsabilitatea comună, în care ei se unesc, deci adâncesc esența căsătoriei, care fără copii se sărăcește de substanța spirituală interioară. Soții devin în acest caz de cele mai multe ori o unitate egoistă în doi, poate de un egoism mai accentuat decât cel de unul singur, pentru că un soț are în celălalt aproape tot ce-i trebuie pentru a se satisface în ordinea material-trupească și pentru a nu suferi nici de singurătate atât de mult ca cel închis în egoismul de unul singur. Prin copii soții depășesc acest egoism, deschizându-se spre alții. Prin copii se deschid mai mult spre societate în general, de care au nevoie pentru creșterea copiilor, pentru încadrarea lor în societate. Prin ei intră în relații mai bogate cu societatea. P. Florensky spune că societatea—deci și Biserica—este formată din unități duale, nu din indivizi; am zice din molecule, nu din atomi. Dar o familie care nu are copii nu e necesară în sens deplin societății. Familia promovează coeziunea socială, bisericească, nu indivizii. Celula familiei, deși nu se dizolvă în organismul bisericesc sau social, trebuie să fie într-o comunicare cu celelalte celule prin sângele comun al lor, prin copii. Desigur nașterea și creșterea de prunci, slujirea Bisericii și a societății, ca înfrânare a egoismului în doi (sau în mai multi; cu copii cu tot), înseamnă o cruce. De aceea se cântă la slujba cununiei un imn închinat mucenicilor. Soții care nu-și înfrânează egoismul în doi vor deveni până la urma netransparenți chiar și lor înșiși. Vor constitui un egoism de instincte, de mic grup animalic, grupul insensibil la alții al familiei de tip biologic, un grup închis ca o cetate în zidurile proprii și capabil numai de ieșiri acaparatoare, nu și de ieșiri dăruitoare. O căsătorie care nu-și răstignește statornic lăcomia și autosuficiența proprie și nu se depășește pe sine prin această năzuință, nu e familie creștină. După învățătura creștină, păcatul propriu al familiei de azi este nu divorțul sau lipsa de “acomodare”, sau “sălbăticia spirituală”, ci autoadorarea familiei, refuzul de a vedea căsătoria ca orientată spre Împărăția lui Dumnezeu. Există o pornire de a face “totul pentru familie”, dacă trebuie, chiar a fura. Familia nu mai este spre slava lui Dumnezeu; ea a început să nu mai fie o intrare sacramentală în prezența Lui. Nu lipsa de sfială sfântă față de familie face ca divorțul să apară ca un proces aproape natural, ci această autoidolatrizare a familiei face ca familia modernă să se sfărâme așa de ușor; este acea identificare a familiei cu succesul și cu refuzul de a purta crucea … O căsătorie creștină se încheie între două persoane, iar fidelitatea comună a celor doi față de al treilea – Dumnezeu – îi păstrează pe aceștia într-o adevărată unitate între ei și cu Dumnezeu”. Propriu-zis Hristos este Cel care săvârșește Taina căsătoriei, dar o săvârșește unindu-i pe cei doi în Sine și ca atare El rămâne permanent ca mijloc de unire între ei. Dacă ei se despart de El, se slăbește și unitatea între ei. Înfrânarea acestui egoism în doi include și înfrânarea de a folosi legătura căsătoriei pentru o simplă plăcere, cu evitarea nașterii de prunci.

Anunțuri

Un gând despre „Despre Taina Nunții – partea a II-a

  1. Foarte foarte frumos ce a spus Parintele Dumitru Staniloae. Sa ne lumineze Dumnezeu spre a reusi sa implinim tot ceea ce a spus dansul aici. Sa nu traim egoist in doi(doar pt unirea trupeasca), ci mai ales sa intelegem ca unirea sufleteasca a celor doi soti-daca au frica de Dumnezeu-ii poate ajuta sa se mantuiasca, si sa se deschida fara teama in fata lumii, spre castigarea cat mai multor suflete pentru Imparatia Lui Dumnezeu!
    Doamne Ajuta!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s