Full Metal Panic – romane

Am terminat, în sfârșit, de citit cele 12 volume din seria „Full Metal Panic!” ( mai exact 8 volume: 4-12 și anime-ul cu același nume ce urmărește acțiunea din volumele 1-3 ). Pentru cei care nu știu, în seria de cărți, acțiunea se petrece în zilele noastre dar e într-un univers alternativ în sensul că diferă anumite lucruri: Gorbaciov a fost asasinat înainte de a renunța URSS la comunism, Războiul Rece nu a încetat, China este împărțită în partea comuniștă și cea democratică, în războaie se folosesc și niște roboți uriași conduși de piloți umani și există anumite persoane mai speciale numite Whisperer. Kaname Chidori, o fată normală de 16 ani, este un astfel de Whisperer și îi este trimis ca bodyguard un tănăr de aceiași vârstă, Sousuke Sagara, ce este un specialist în război participând la războiul de gherilă din Afghanistan de la vârsta de 8 ani.

Ce pot să spun despre această serie? Nu a încetat să mă surprindă, nu a încetat să îmi stoarcă lacrimi din ochi, nu a încetat să mă facă să râd, nu a încetat să mă facă să înțeleg drama războiului, nu a încetat să mă țină într-o stare de curiozitate.

     Unele volume au pus accent pe comedie, altele pe dramatism, altele pe război. Personajele principale au crescut de-a lungul volumelor și am găsit fețe surprinzătoare la unele personaje ce credeam că le cunosc foarte bine.

Problema ce s-a pus la sfârșitul volumelor mi-a plăcut foarte mult: ce ai face dacă ai putea să schimbi timpul și lumea și să creezi o lume perfectă? Ce ai face dacă ai avea puterea asta și ai vedea cum toți cei dragi mor? Ai avea puterea să respingi această putere și să accepți să trăiești în continuare în lumea aceasta în care toți au murit? Și primim un răspuns frumos, un răspuns pe care creștinii îl cunosc deja: ceea ce îi face pe acei oameni, excepționali și pe care unii avem binecuvântarea să îi întâlnim nu este firea lor ci necazurile, greutățile, grijile pe care le-au trăit. Șterge din viața lor acele griji, acele greutăți, acele crize cu care s-au luptat pentru a trece peste ele și vei găsi doar o umbră a acelui om excepțional.

La sfârșit, seria „Full Metal Panic!” te învață să duci lupta asta așa cum e ea, te învață să nu cauți o ieșire din lumea asta, o izbăvire ci să o suporți așa cum e ea indiferent de cât de grea este ea. Oare câți oameni din cei ce îi avem modele ar mai fi ajuns unde au ajuns dacă totul le mergea bine? Oare câți astfel de oameni ar fi cu picioarele pe pământ și fără fițe dacă totul le-ar fi mers bine?

De ceva timp mă gândeam la problema asta: suferința e dumnezeiască, e viață, e sănătate. Noi trăim într-o lume a plăcerii, o lume care face un idol din plăcere și unde am ajuns? Am ajuns la oameni care nu mai știu cine sunt, am ajuns la oameni care calcă în picioare orice le-ar sta în calea plăcerilor, am ajuns la oameni care acceptă orice înjosire, orice umilire pentru a-și putea satisface plăcerile.

Întotdeauna când impui suferința, când impui frica, nu vei reuși să îl distrugi pe om. Nu vei reuși niciodată să îl schimbi definitiv. Omul va încerca să se apere, unii vor alege o dedublare a lor, alții vor alege sinuciderea iar alții vor alege lupta. Singurul mod pentru a putea distruge cu adevărat pe om e plăcerea. Vedem cum în „Brave New World” ridicarea plăcerii la starea de zeitate a făcut pe oameni să urască pe oricine le-ar sta în calea plăcerilor, vedem cum în „1984” frica de suferință și de durere îl face pe om să se lase spălat pe creier și să accepte orice.

Era întrebat un părinte care a suferit chinuri în temnițele comuniste despre cei care au parte de multe suferință și totuși simt foarte multă ură față de cei care le-au produs suferință: acei oameni încă nu au cunoscut adevărata suferință. Atunci când îți atingi limitele din cauza suferinței ai două alternative: ori ajungi la o iubire față de toată lumea, ori ajungi să înnebunești. Dar să nu confundăm iubirea de care vorbea acest părinte cu o anumită iubire omenească provenită din dorința de a scăpa de chinuri. E vorba de o iubire dumnezeiască, o ridicare deasupra stării umane, animalice, o ridicare la starea dumnezeiască în care răul și durerea nu te mai pot atinge. Iar Dumnezeu la asta ne cheamă. Mulți nu vom putea să atingem o astfel de iubire deoarece necesită o suferință extremă. Dar acolo tindem cu toții.

Ce am învățat din această carte este, repet, să lupt cu viața mea așa cum este. Să nu aștept să fiu salvat, să nu aștept o altă lume ci să învăț să lupt, să supraviețuiesc în această lume a suferinței deoarece această suferință este dată de Dumnezeu pentru a face din mine Om adevărat și Dumnezeu adevărat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s