Guardians of the Galaxy și super-eroii

M-am uitat recent la Guardians of the Galaxy, noul film din seria Avengers. Și mă gândeam puțin la faptul că există acum o nouă modă la cinematografe: moda super-eroilor.

Recent au început să apară tot mai multe filme despre super-eroi. Vedem povestea lui Tony Stark, un multimiliardar, om de treabă dar cam nepăsător cu ce se întâmplă în jurul lui. La un moment dat omul are o criză puternică și atunci își schimbă toată viața și se face super-erou. Iarăși mai este povestea lui Thor, un prinț demn dar puțin cam mândru, care ajunge într-o criză sufletească puternică și atunci își dă seama de greșelile lui și devine un tânăr vrednic de a moșteni tronul. Captain America parcă s-a născut să fie erou. Un om care nu are nici un fel de abilități fizice dar care are o inimă mare și acesta ajunge și el să aibă acces la o putere ce îl transformă într-un super-erou. Și mai vedem povestea lui Peter Quill: un băiat care atunci când era mic s-a luat la bătaie cu alți băieți deoarece chinuiau o broască și care din cauza mediului în care a crescut a cam pierdut calea. Dar totuși există în el o atracție spre super-eroism. Și mai sunt multe cazuri de astfel de super-eroi: Batman, Superman, etc.

De unde atracția asta după super-eroi? De secole oamenii au avut o atracție după super-eroi dar acum parcă aceștia sunt mai originali și mai în afara tiparului ca niciodată. Nu mai este la modă super-eroul tipic care face fapte bune ci super-eroul de azi este un om care are o trăire interioară puternică, care poate părea la suprafață un răsfățat dar asta e doar o mască pentru ceea ce e el. Vedem că oamenii se apropie tot mai mult de a înțelege ce este sfântul (până la urmă super-eroul este un simbol pentru Hristos și prin extensie pentru sfinți).

Și totuși, din moment ce există acest cult puternic față de super-eroi, de ce nu avem mai mulți oameni care să se apropie de sfinți? De ce oamenii tot stau depărtați de Biserică?

Cred că problema cea mai mare e faptul că Hristos și sfinții Lui sunt pur și simplu rupți de realitatea secolului XXI. Într-o lume în care omul de când este mic trăiește pe seama stimulilor: reclame, desene, filme, etc., omul din lumea vitezei și a egocentrismului este de neînțeles să vorbești despre smerenie, despre lepădarea voii, despre lupta cu patimile, despre viața fără acești stimuli externi. Și nefiind compatibili cu această lume chiar și cei religioși nu Îl trăiesc pe Hristos cum trebuie și de acolo avem acea imagine deformată despre preoți, pastori și creștini care au rolul doar de a face pe-a moraliștii.

Îmi aduc aminte că citeam într-o carte în care Richard Burton vorbea cu un înțelept oriental iar acesta reproșa apusenilor că aceștia nu știu să stea. Tot timpul omul fiind aglomerat să facă una și alta, el nu mai știe să stea pur și simplu și să nu facă nimic. Și mitropolitul Antonie de Suroj vorbea de faptul că omul nu mai e în stare să stea cu el însuși. Chiar și când are timp se uită ori la filme, ori ascultă ceva muzică, ori citește rugăciuni. Nu mai stăm cu noi înșine, cu cine suntem noi.

Noi nu putem să Îl trăim pe Hristos deoarece e nevoie să trecem printr-un sevraj uriaș doar pentru a ajunge la oamenii normali din vremea lui Hristos. Ce să mai spun de sfinți? Tot timpul trăim pe stimuli. Mă duc în fiecare seară cu metroul la muncă și acasă și văd atâția oameni care stau ori cu telefoanele în mână, ori cu o carte în mână, tot timpul să facă ceva.

Și noi tot clădim ceva în noi, tot clădim dar nu știm ce clădim și nu avem un schelet al construcției noastre care să arate că e stabilă construcția. Și ajungem să nu mai știm cine suntem și ce suntem, să nu mai existăm fără acești stimuli iar atunci când ajungi să stai fără aceste stimuli simți că nu mai știi cine ești și ce ești.

Iar în acest mediu plin de stimuli omul tot Îl mai caută pe Dumnezeu. Dar un Dumnezeu care cere să te întâlnești cu tine însuți este imposibil pentru omul modern. Vrei atributele prin care se caracterizează cu adevărat sfântul dar în același timp ai nevoie de un sfânt al secolului XXI: un om grăbit și care trăiește în stimuli ca și el. Filmele țin 2-3 ore cel mult în care e foarte multă acțiune și în care timpul trece foarte repede. În același timp și problemele se rezolvă destul de simplu căci trăim în secolul vitezei. Virtualitatea, reclamele, mediul acesta ne-a învățat să trecem peste formalisme, peste superficialisme și să vedem mesajul din spate, să nu mai vedem pădurea ci copacul.

Îmi tot pun întrebarea: dacă în perioada comunistă am fi noi în locul generațiilor trecute oare ce s-ar fi ajuns de țara asta, de lumea asta? Dacă un regim totalitar ar vinde pâine și circ în locul libertății oare cine ar mai fi în stare să îi spună nu? Noi am sta în colțișorul nostru de cinematograf văzând eroii cum salvează lumea în timp ce propria noastră lume se prăbușește.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s