Două cuvinte ce și-au pierdut sensul inițial: credința și dragostea

În 1 Corinteni 13, 13 scrie: Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Aceste 3 virtuți sunt baza învățăturii creștine iar se pare că în ziua de azi baza a fost complet distrusă.

Voi vorbi despre credință și dragoste doar. Motivul pentru care nu vorbesc despre nădejde este că nădejdea are la bază credința. Până la urmă și nădejdea îmi pare a fi o formă de credință, nădăjduiești în ceva ce crezi.

Urmărind video-ul de mai sus am realizat că vrăjmașul a făcut ce a făcut și a reușit să distrugă înțelesul inițial al acestor 2 cuvinte și virtuți – credința și dragostea – iar prin aceasta a reușit să ducă lumea la confuzia în care se află acum.

Ce este dragostea? Primul gând ce ne vine în minte este acel sentiment care apare între o tânără și un tânăr. Următorul gând ce ne vine în minte vorbește de un anumit sentiment ce apare între un copil și părinții lui (pentru copiii care au avut o relație sănătoasă față de părinți). Iar al treilea gând ce ne vine în minte se leagă de acea dragoste creștină. În toate aceste 3 gânduri se vorbește de același lucru: un sentiment care ar trebui să ne ofere o anumită bucurie sufletească când suntem în preajma acelei persoane sau când acea persoană e bucuroasă și care ne oferă o anumită durere sufletească când nu mai putem vedea acea persoană sau acea persoană suferă.

Acest mod de a vedea lucrurile cred că se potrivește majoritatea creștinilor. Dar, din păcate, noi vedem că în mass-media se pune un mare accent pe dragostea dintre un bărbat și o femeie. Iar imaginea ce ni se sugerează este o anumită confuzie între sexualitate și dragoste. Protagoniștii trebuie să ajungă împreună, într-o relație fizică, ca să ne simțim satisfăcuți. Iar bazându-se pe această sugestie, a început să se vorbească despre dragostea dintre homosexuali. Și ce s-a ajuns de aici a fost o nebunie: creștinii, al căror bază trebuie să fie Dragostea Întrupată, sunt împotriva iubirii. Eu cred că nu greșesc în a spune că nici un creștin (indiferent de confesiune) nu are nimic împotriva homosexualilor să se iubească. Să se iubească că la asta ne-a chemat Hristos. Dar iubirea nu este și nici nu implică sexualitatea.

Această iubire sexuală a dat peste cap și cuvântul dragoste. Acum nu mai există un singur gen de dragoste: există dragoste între un bărbat și o femeie, dragoste între prieteni apropiați, dragoste între părinți și copii, dragoste față de dușmani, etc. Dar dragostea este una singură și aceiași. Toate aceste forme sunt lucruri exterioare date de natura legăturii noastre față de cei din jur. Modul în care se poate exprima uneori această dragoste poate fi dat de sexualitate, de relațiile sanguine, de existența anumitor legături sufletești față de cei care ne înțeleg și de voință.

Sper că acum e clar că dragostea este una și aceiași indiferent de subiectul iubirii noastre dar anumite moduri de manifestare în lumea aceasta sunt date de diferiți factori (cum am explicat mai sus).

Totuși ce se întâmplă când nu mai simți dragoste pentru cel de lângă tine? Ce se întâmplă când nu mai ai acel sentiment plăcut? Nu mai există dragoste? Dar vedem oamenii care se silesc să facă bine celor ce fac rău, oamenii care continură să roage mila lui Dumnezeu chiar atunci când nu mai simt nici o urmă de viață și de bucurie față de Dumnezeu (vezi cazul controversatului jurnal al Maicii Tereza). Poate aici e o altă problemă și anume că dragostea nu e doar un sentiment. Dragostea poate fi și o voință de a face ceva pentru cel din jur (recunosc că ideea nu îmi aparține ci am aflat-o de la un terapeut, Daniel Fusărea). Nu simt că îl iubesc pe acel om dar în același timp nu pot să îl las să sufere. Nu e și acolo dragoste? Și cred că acum avem o definiție mai largă a dragostei. Iar totul a pornit de la acel prim gând în care dragostea e acea iubire trupească între un băiat și o fată.

Ce este credința? Citim în Evrei 11, 1: Iar credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Subiectul așa-zisei credințe oarbe este argumentul principal pentru care creștinii sunt disprețuiți de atei. Ateii nu pot să înțeleagă cum pot creștinii să fie atât de navii și să creadă în „prieteni imaginari”. Există și acest curent politcally correct în case se spune că trebuie respectat credința fiecăruia. Și recunosc că mult timp nu reușeam să înțeleg care e diferența dintre ascultarea oarbă față de șeful unei secte care spune tuturor să se sinucidă și ascultarea oarbă față de un părinte duhovnicesc pe care o vedem și în Pateric și care pare a fi nebunie.

Cred că problema principală este felul în care noi înțelegem acest cuvânt. Pentru noi credința este o anumit încredere, o anumită siguranță pe care o avem în cuvintele și faptele unei persoane fără să avem nici o dovadă. Dar dacă asta este credința, atunci cu ce ne diferențiem de membrii sectelor sinucigașe? Cu ce suntem mai buni decât ei?

Răspunsul este în acel verset din Evrei. Credința este până la urmă o anumită abilitate pe care am câștigat-o și în care reușim cu anumite simțuri interioase să percepem un alt Adevăr decât cel care este perceput cu simțurile trupești. Îmi aduc aminte ce m-a adus la Biserică și nu pot spune că a fost o carte sau anumite argumente (deși printr-o carte a venit întoarcerea mea spre Biserică). Am mai citit cărți și am mai ascultat argumente și oricât de interesante erau, nu mi-au schimbat gândurile. Chiar și cărțile ce le-am citit au citit și alte persoane și sunt de acord cu ele și totuși nu reușesc să simtă o atracție atât de puternică de Biserică care să îi facă să meargă măcar în fiecare duminică la Sf. Liturghie și să aibă o viață creștin ortodoxă.

Cred că orice om care s-a apropiat de Biserică ajunge la aceiași concluzie la care am ajuns și eu: ceva în mine s-a trezit în acel moment. Și aceea e credința. De aceea credința falsă nu e credință. E o încredere în ceva, un mod de a ne păcăli, de a ne ascunde înșelările dar nu e realitate. Credința adevărată permite și îndoială (și Dumnezeu știe că am multe și mari îndoieli în credință) dar ea te menține în Biserică. Știu cazuri de oameni care se mint că Dumnezeu i-a apropiat de cultele lor când de fapt mai degrabă i-au apropiat alte lucruri cum ar fi posibilitatea de a fi parte dintr-un grup, anumite reușite financiare prin acel grup, anumite prietenii, etc. Bineînțeles că acei oameni își vor pierde așa-zisa credință în momentul în care nu mai au acces la acel grup sau ceea ce i-a adus acolo dispare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s