Alice şi Eugene (7)

Alison, acum văduvă, care locuia în Kansas, i se dăduse şi ei un indiciu tainic al morţii iminente a Părintelui Serafim. Spre deosebire de Helen Kontzevici, ea nu fusese contactată în legătură cu boala Părintelui Serafim. Peste ani, trăind la zeci de mii de km depărtare, ea continuase să simtă o legătură puternică cu el. Deşi doar rareori primise scrisori de la el şi chiar pierduse legătura cu el câţiva ani, ea s-a rugat pentru el în fiecare zi şi simţea că el se ruga pentru ea. Chiar înainte de a primi o scrisoare de la el, ea simţea de obicei că el se gândea la ea şi ştia că sosea. Şi acum din nou, în ultimele lui ceasuri, duhul lui a ajuns cumva la ea. Într-un vis, ea l-a văzut legat de un pat şi a văzut în ochii lui agonie fizică groaznică, astfel că era dureros chiar şi pentru ea să vadă, cu toate că era soră. Ea a văzut că el nu putea vorbi. Numaidecât a scris la mânăstire să afle dacă într-adevăr ceva nu era bine.

Între timp, Părintele Gherman, căruia Părintele Serafim îi spusese cu ani în urmă să ia legătura cu Alison dacă se va mai întâmpla ceva cu el, găsise adresa ei şi îi scrisese. Ea a primit ştirea numai după moartea Părintelui Serafim, confirmându-i adevărul pe care îl văzuse în vis – în special faptul că Părintele Serafim nu fusese în stare să vorbească cât a stat în spital. Astăzi [ cartea a fost scrisă în 1993 ] ea se mângâia cu gândul că, în ultima clipă a vieţii lui, Părintele Serafim încercase să ajungă la ea.

In luna martie 1984, Alison s-a mutat pentru o vreme la Redding, ca să fie mai aproape de mormântul Părintelui Serafim. Până şi-a găsit un apartament în oraş, a stat la un motel, împreună cu fiica ei. Acolo, într-o noapte i s-a arătat Părintele Serafim, cu aceeaşi înfăţişare pe care o avea când l-a văzut ultima oară în carne şi oase, în anul 1960. Stând la o masă din zona bucătăriei motelului, părea a fi cu adevărat prezent cu trupul în faţa ei, nu ca un duh; iar ea nu era deloc speriată. „Eugene”, i-a spus ea, „credeam că eşti mort”. Părintele Serafim s-a uitat la ea cu bucurie. „Nu ştii că noi toţi vom fi mereu împreună?” a întrebat el.

Aceste cuvinte de îmbărbătare i-au rămas lui Alison pentru întreaga viaţă. Prin ele Părintele Serafim îi confirma postum ceea ce-i scrisese încă din 1963: „Mă rog, nădăjduiesc şi cred că vom fi laolaltă, atunci când scurta viaţă de aici se va sfârşi”. Alison a adormit la 12/25 februarie 2002. După pronia de neînţeles a lui Dumnezeu, era ziua pomenirii Sfântului Evghenie (Eugen) al Alexandriei: ziua onomastică a Părintelui Serafim în lume şi a patruzecea aniversare a primirii lui în Biserică. După ultima ei dorinţă, trupul lui Alison a fost înmormântat la Mănăstirea Sfântul Gherman.

Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă!

Anunțuri

Alice şi Eugene (6)

   La 12 iunie 1963, întorcându-se acasă de la biserică, unde primise Sfânta Împărtăşanie, Eugene găsise o scrisoare de la Alison. Pierduse legătura cu ea vreme de câţiva ani şi, după cum a spus el, „pierduse orice nădejde de a mai auzi vreodată de ea”. El află că aceasta se căsătorise şi se mutase la o fermă din Illinois. În scrisoare, ea i-a spus lui Eugene că, deşi nu are nici o îndoială intelectuală cu privire la Adevărul Creştin, acum găsise credinţa ei mai mult sau mai puţin moartă.

   „Şi aşa,” Eugene i-a răspuns la scrisoare, „se pare că rolurile noastre s-au inversat: eu, care pe atunci eram în căutare, am aflat obiectul căutării mele; dar tu mai cauţi şi acum. Asta este voia lui Dumnezeu.

   Sunt foarte fericit să mai aud de tine, şi sunt foarte sigur de înţelesul pe care trebuie să-l dau faptului că mi-ai scris. Eu întotdeauna m-am rugat pentru tine şi adesea m-am gândit la tine.”

   Eugene a continuat să-i spună lui Alison despre intrarea sa în Biserică, şi a zis că el considera că ea îi scrisese lui atunci pentru că Dumnezeu voia ca el să-i spună ei despre ortodoxie. El i-a scris despre felul în care Biserica Ortodoxă continuă să plăsmuiască sfinţi, şi l-a pomenit ca exemplu pe Arhiepiscopul Ioan. El a spus că „inima ortodoxiei este rugăciunea”, şi a zis că înainte de a fi descoperit ortodoxia, el nu avea nici cea mai mică idee despre înţelesul real al rugăciunii şi puterea ei. Acum cunoştea bucuria de a vedea răspunsul la rugăciunile sale. Îndrumarea Domnului, a Maicii Sale şi a sfinţilor Săi, scria el, „este pentru mine la fel de adevărată ca şi respiraţia …. Dacă am vorbit cu îndrăzneală, aceasta este din credinţa şi din marea bucurie cu care mă umplu de Domnul nostru atunci când primesc Preasfântul Său Trup şi Sânge. Cum pot să nu vorbesc cu îndrăzneală când pentru mine este clar ca lumina zilei că tot ceea ce se află în lumea aceasta trece într-o clipă, şi tot ceea ce rămâne este Domnul nostru şi Împărăţia Lui de nepovestit pe care El a pregătit-o pentru noi, cei care luăm asupra noastră jugul Lui cel uşor (şi într-adevăr, cât de uşor este jugul acela care pare atât de greu pentru necredincioşi!) şi Îl urmăm pe El.”

   La câteva luni după ce a scris această scrisoare, Eugene a scris unei tinere femei evlavioase care se numea Nina Seco, o americană convertită la ortodoxie, şi i-a cerut să i-a legătura cu Alison. El i-a spus Ninei că îi va trimite lui Alison câteva cărţi şi icoane ortodoxe, dar că „ceea ce îi trebuie ei acum cel mai mult este legătura cu credincioşi adevăraţi şi pelerini din lume.”

   Dintr-o altă scrisoare pe care a scris-o Eugene lui Alison în 1963, este evident faptul că părinţilor lui le era încă greu să accepte „religiozitatea” lui de curând descoperită. „Vorbind despre familia mea”, scria el, „i-am văzut săptămâna  trecută şi este clar că îşi fac tot mai multe griji pentru mine. Ei ar fi foarte fericiţi dacă eu aş fi urmat o vocaţie lumească normală, dar şi-au pus nădejdile pentru mine prea sus şi acum eu am devenit ‘fanatic’ religios …. Un tânăr rus care era prieten cu mine şi care locuia în Monterey le-a arătat câteva diapozitive cu mânăstiri şi biserici ruseşti din nordul Americii şi ei au crezut că aceia erau ‘amuzanţi’ dar demodaţi, etc. Dar ceea ce i-a şocat cu adevărat, mai ales pe tatăl meu, a fost o fotografie a unui călugăr bătrân, care petrecuse vreme de patruzeci de ani în chilia sa şi aproape nu vorbea de loc cu alţi oameni. Probabil că el a ajuns la o măsură duhovnicească înaltă, dar părinţii mei socoteau că el era exemplul unei ‘vieţi pierdute’ în întregime. Mă tem că m-am cam deznădăjduit când am vorbit despre o viaţă de rugăciune şi sporire duhovnicească, şi de faptul că valorile cele adevărate nu sunt din lumea aceasta ci din lumea cea viitoare – doar pentru a găsi numai neînţelegere şi părerea că prea multă religie este cu adevărat ‘boală’. Ei, acolo unde comunicarea se blochează, rugăciunea încă se mai poate rosti; dar aceasta îmi aduce mânie şi tristeţe gândindu-mă la preoţii protestanţi cei mulţi, care se dau drept predicatori ai ‘creştinismului’, dar de fapt îşi duc turmele lor pe calea spre pieire şi îi lasă cu totul nepregătiţi pentru realităţile dure ale vieţii viitoare. L-am cunoscut pe preotul părinţilor mei: el nici măcar o dată nu a vorbit despre Dumnezeu sau despre religie şi auzind că eu scriam o carte religioasă, s-a arătat nerăbdător să schimbe subiectul de discuţie.”

Alice şi Eugene (5)

   În timpul zilelor de Crăciun din 1959, Eugene a plecat să-şi viziteze părinţii în noua lor casă din orăşelul maritim Carmel, unde se retrăseseră de doi ani. Când era acolo, a invitat-o şi pe Alison să vină şi să stea trei zile.

   Eugene păstrase legătura cu Alison în timpul primilor ani din San Francisco, însă scrisorile pe care acesta i le scrisese erau atât de pesimiste, încât le-a ars pe toate. Când socotea că-l pierduse cu adevărat, a fost nespus de bucuroasă să afle că încetase „să izbească cu piciorul în ţepuşă” şi că se întorsese la Hristos. Fiind de-acum creştin, îi spunea că se ruga pentru ea în fiecare zi; dar în ulima vreme, ea îi spusese să aibă mai multă încredere în ea. Pe 17 august, ea i-a scris următoarele: „M-ai întrebat odată dacă pari distant, şi ţi-am răspuns că, da…. De ce nu vorbeşti niciodată despre tine?… Poate că răceala pe care o simţi faţă de oameni, se referă şi la mine?… Şi eu mă rog pentru tine în fiecare zi. Îţi sunt recunoscătoare pentru rugăciuni. Să nu spui că nu au putere. Simt că suferi, dar nu-mi spui.”

   Alison a sosit în orăşelul Carmel pe 27 decembrie. Vizita ei de neuitat a fost umbrită doar de relaţia încordată pe care a avut-o cu Esther. Alison nu suporta să vadă presiunile pe care le făcea mama lui, ca Eugene să devină ceea ce voia ea, adică „un om de succes” în lume. „De ce nu poţi fi şi tu ca fratele tău Franklin? El are deja benzinăria lui”, o auzea Alison pe Esther. La acestea, Eugene răspundea simplu: „El are mai multe probleme decât mine.”

   Carmelul, cu coastele sale stâncoase şi abrupte şi pădurile verzi prin care sufla vântul mării, era un loc minunat pentru plimbări lungi şi editative, care îi plăceau atât de mult lui Eugene. Împreună cu Alison petrecea multă vreme, plimbându-se de-a lungul plajei. „Îi plăcea mult coasta Carmelului”, îşi aminteşte Alison, „însă nu suporta felul de viaţă de acolo”. Carmelul fusese centrul unei mişcări avangardiste „beat”, unde se aflau cei deopotrivă cu Jack Kerouac şi Gary Snyder, dar în ultima vreme fusese acaparat de „noii îmbogăţiţi”, cu şirurile lor de magazine şi restaurante moderne. Într-o seară, s-au întors ca de obicei dintr-o lungă plimbare de iarnă. S-au aşezat în salonul bine încălzit al familiei Rose. Eugene, cu un aer meditativ, a pus la fonograf Ich Habe Genug. Mama lui, suspicioasă că s-ar putea întâmpla cine ştie ce în cameră, i-a pândit
pe geam; a văzut însă numai doi tineri care stăteau nemişcaţi, privind ţintă la podea şi ascultând o muzică cu un subiect despre moarte. Când s-a sfârşit cantata, Alison s-a ridicat, a închis fonograful, fără să scoată vreun cuvânt, ştiind că lui Eugene nu-i place să i se vorbească în astfel de momente. A plecat în camera ei, lăsându-l singur cu vuietul valurilor care se spărgeau de coasta carmeleză şi cu amintirea vie adusă de Bach, a unei alte lumi, care-i răsuna în urechi.

   Eugene îi vorbea foarte puţin lui Alison despre trecutul său. Mai târziu şi-a dat seama că el nu a pomenit nici măcar o dată de vreun prieten comun de la Pomona. Eugene intra acum într-o nouă viaţă, iar cea de dinainte se risipea treptat. I s-au lămurit multe lucruri. I-a mărturisit lui Alison că fiind fără Dumnezeu, obişnuia să bea atât de mult. Acum, găsindu-şi credinţa în El, nu mai avea nevoie de acele stări de intoxicare.

   I-a povestit despre Biserica Ortodoxă şi despre schimbarea care se petrecuse în el. Odată chiar a spus: „Ortodoxia este mai bună decât Bach!” A rugat-o să meargă cu el duminică la o liturghie ortodoxă. Ea a fost de acord, dar a spus că voia să meargă şi la o slujbă anglicană, ca să se poată împărtăşi. Duminica aceea au petrecut-o mai mult în biserică. Au participat mai întâi la slujba anglicană, după care, Eugene i-a spus lui Alison, „N-a fost aşa de rău.” Apoi au participat la liturghia ortodoxă în Biserica rusă Sf. Serafim situată cam la 8 km de casa familiei Rose în zona litoralului, la Monterey. Într-adevăr, Alison a fost foarte impresionată de frumuseţea slujbei, totuşi era o problemă: în Biserica Ortodoxă nu există bănci, şi începuseră să o doară foarte tare picioarele stând alături de Eugene. Cu o mişcare uşoară a capului a încercat să se uite către nişte bănci aşezate lângă perete. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, Eugene i-a şoptit foarte serios: „Acelea sunt pentru bătrâni şi infirmi!”

   A trebuit să rămână în picioare. După slujbă, ca s-o mai împace, a invitat-o să ia prânzul în oraş. În general, ea şi-l aminteşte că era „foarte atent” cu ea. Alison a văzut că în Biserica Ortodoxă toată lumea îşi făcea cruce de la dreapta la stânga, invers decât catolicii şi anglicanii.
   – De ce-ţi faci cruce invers? îl întrebă ea pe Eugene.
   – Dar tu de ce? îi întoarse el întrebarea cu un zâmbet.

   Văzând că Eugene se apropiase de Biserica Ortodoxă, Alison l-a întrebat de ce nu intră în rândul ei. „Lua decizii foarte greu”, spunea Alison. Îşi dădea seama că trecerea lui la ortodoxie va schimba, sau cel puţin aşa trebuia, să schimbe totul în viaţa lui şi de aceea nu dorea să ia lucrurile prea uşor. În plus, el era deocamdată străin într-o biserică plină de imigranţi, din care majoritatea ştiau foarte puţină engleză. Însă Alison a stăruit: „Nu poţi doar să te duci la biserică, fără să faci nimic pentru ea. Trebuie să te botezi sau să faci vreo mărturisire de credinţă ca membru al ei, ca să poţi lua Sfintele Taine.

   După 6 luni, în vara anului 1960, Eugene i-a făcut o vizită lui Alison în Long Beach, unde ea închiriase o locuinţă ieftină de la un imigrant ungur infirm şi fiica sa. Deja ea a văzut o schimbare la el. Era mult mai hotărât, socotea că era ortodox şi era conştient că era doar o chestiune de timp ca să poată deveni pe deplin ortodox. Totuşi, era încă nesigur de viitorul lui: „spunea că s-ar putea să se facă preot, cândva în viitor. Spunea că îşi dorea mult o soţie şi copii, dar nu putea face faţă problemelor pe care le implica o familie: bani, servici, maşină, etc. Nu credea că ar fi putut sta la un servici 8 ore pe zi. Detesta lumea universitară, căci simţea că oamenii aceia trăiesc într-o mică lume a lor, ruptă de realitate. Îşi cunoştea limitele. Ştia că nu e făcut pentru lume, însă pentru ce anume era făcut, nu ştia.”

   Eugene i-a spus toate acestea lui Alison, ca să-i explice de ce nu se putea căsători cu ea. „I-am spus că-mi voi lua un servici din care să ne întreţinem amândoi, însă mi-a răspuns că nu poate fi de acord cu aşa ceva; n-ar fi fost demn din partea lui.”

   După ani de zile, amintindu-şi de vizita lui Eugene la Long Beach, şi-a dat seama că a fost făcută cu un scop anume: „Ştia că nu se putea căsători cu mine, însă ţinea la mine. Aşa că venise să-şi ia rămas bun.” Alison crede că el ştia chiar de atunci că o vedea pentru ultima oară. Era foarte trist, mai ales la despărţire. Şi într-adevăr, deşi i-a mai scris, nu a mai văzut-o niciodată în această lume.

Alice şi Eugene (4)

   CA şi zenul, filosofia lui Nietzsche îi amintea lui Eugene, în chip mijlocit, de adevăratele nevoi ale sufletului său. Însă mai era o înrâurire care îi amintea de suflet în chip nemijlocit: muzica. Aşa cum ne învaţă Părinţii Bisericii, muzica este limbajul cel mai apropiat sufletului.
   „Eugene nu citea atât de mult pe cât asculta muzică”, scria Alison. În 1954, a luat-o la opera rusească Boris Godunov de Musorgski; care l-a uimit, cunoscând un alt chip al creştinismului, care l-a făcut să spună, „Credeam că nemţii sunt profunzi, dar se pare că ruşii au o profunzime mai mare”.

   Cu toate acestea, compozitorul german Johan Sebastian Bach, a fost compozitorul esenţial în viaţa lui Eugene. „Muzica pe care o ascultam, era aproape în întregime Bach”, continuă Alison. „Prietenului nostru Albert Carter îi plăcea foarte mult Bach: el ne-a apropiat pe amândoi de muzica lui. Eram un grup de vreo zece care uneori stăteam toată noaptea şi ascultam muzică de Bach. Lui Eugene îi plăceau mai ales: „Marea misă în Si minor,” „Patimile după Ioan,” „Patimile după Matei,” „Magnificat”, cantantele, „Oratoriul de Crăciun”…. Mai întâi i-a plăcut muzica, mai apoi cuvintele iau copleşit mintea…. Cuvintele folosite de Bach erau luate direct din Evanghelii şi alte Scripturi, aşa că se auzeau cuvintele Bibliei transpuse pe muzică, care au avut cea mai adâncă înrâurire asupra lui”.
   Mai ales Cantata nr. 82 a lui Bach –– a ajutat la schimbarea vieţii lui Eugene. Se numea Ich Habe Genug („Mi-e de ajuns”) şi avea ca temă principală moartea.

   „ICH HABE GENUG” era bucata preferată atât de Alison cât şi de Eugene. Când mergea la el, îl ruga să pună această melodie. Era de acum un lucru obişnuit pentru ei şi întotdeauna o mai ascultau o dată înainte de plecarea ei. Însă, nu o punea niciodată dacă mai era şi altcineva în cameră. Când era timpul ca ea să plece, el se ridica în picioare şi de fiecare dată o întreba acelaşi lucru: „N-ai vrea să asculţi nişte muzică înainte de a pleca?” Fără să mai aştepte răspunsul ei, el lua discul acela, întrebând-o ce parte dorea să asculte. Şi din nou, orice răspuns dădea ea, el punea partea cu Ich Habe Genug. Apoi el se afunda adânc în fotoliu, fără să se uite în jurul lui şi fără să vorbească. Îl punea iară şi iară. Când Alison se ridica să plece, el rămânea tăcut în fotoliu, ascultând. Stătea ore în şir fără să se mişte, contemplând cele ce i se arătau lui prin cantată şi care îi grăiau lucruri atât de profunde încât orice altceva din viaţa sa nu mai însemna nimic pentru el.

   Am văzut cât de puternic l-a tulburat realitatea morţii pe Eugene şi cât de mult tânjea după ea. Şi lui „îi era de ajuns” cât trăise din această viaţă; se simţea nefericit aici. Într-un anume fel, în suferinţa lui, el „murise deja lumii”. Iar muzica lui Bach îi arăta o altă lume dincolo de moarte, care era pentru el deocamdată terra incognita. Nu era doar o muzică frumoasă compusă de un geniu fără de asemănare; ci mai degrabă fusese scrisă în chip limpede de un om care Îl cunoscuse pe Dumnezeu cu adevărat şi nemurirea sufletului său şi care se folosea de limbajul muzicii pentru a-şi înfăţişa propria sa experienţă.
   Alison crede că Bach a avut cea mai mare însemnătate în întoarcerea lui Eugene la credinţă. „Sunt sigură de asta”, spunea ea, „căci îl chinuia cu adevărat”. Dumnezeul creştinismului contemporan, pe care-L găsea plictisitor şi fără putere de convingere, era cu desăvârşire mort pentru el. Nu mai putea să dea înapoi niciodată. Însă ce putea spune despre Bach, luteranul din veacul al XVIII-lea? Eugene nu putea alunga cu atâta uşurinţă cele ce muzica aceea îi spunea sufletului său, în chip nemijlocit.

   Îl „chinuia”. „Se îmbăta”, povesteşte Alison, „de cădea pe jos şi bătea cu pumnii în podea, strigându-I lui Dumnezeu să-l lase în pace”. În romanul „Demonii”, al lui Dostoievski, se află un personaj de factură nietzschiană pe nume Kirilov, care porneşte de unul singur un război împotriva Lui Dumnezeu; iar un alt personaj, Piotr Verkohovenski, face subtila observaţie că Kirilov, în dorinţa sa sfâşietoare de a dovedi că Dumnezeu nu există, dovedeşte de fapt „că are probabil mai multă credinţă decât oricare preot”. Dacă ne gândim şi noi la tânărul Eugene trântit pe jos şi bătând cu pumnul în podea în disperare, gândul ne va duce la aceeaşi observaţie. Pentru el, lucrul cel mai important era dacă Dumnezeu există sau nu. Căci, oricât de mult mintea i s-ar fi ascuns într-un „Sine” impersonal născocit în chip raţional, inima îi spunea că, fără un Dumnezeu personal, cu adevărat viaţa nu avea rost.

01 Bach (bwv 0082a) Ich habe genug – 1 Aria.mp3

02 Bach (bwv 0082a) Ich habe genug – 2 Recitativo.mp3

03 Bach (bwv 0082a) Ich habe genug – 3 Aria.mp3

04 Bach (bwv 0082a) Ich habe genug – 4 Recitativo.mp3

05 Bach (bwv 0082a) Ich habe genug – 5 Aria.mp3

Alice şi Eugene (3)

   Tăcerile prelungi erau un lucru obişnuit lui Eugene. Relaţia dintre ei era astfel că nu simţeau nevoia întotdeauna să vorbească. „Petreceam ore întregi cercertând stelele”, îşi aminteşte Alison. „Îmi arăta constelaţiile, pe care le ştia pe de rost. Îl uimeau furnicile şi păsările”. Şi-l aminteşte odată cum stătea jos la marginea drumului privind un muşuroi de furnici, în timp ce ea se uita la el. „El iubea foarte mult marea. Priveam amândoi marea ore întregi în tăcere. Iubea noaptea şi plimbările lungi…

   Îmi vorbea despre multe dintre trăirile lui: simţea că nu-şi găseşte locul nicăieri – că nimeni nu-l înţelege. Şi eu simţeam acelaşi lucru – cred că dintre toţi, numai eu îl înţelegeam şi invers. Simţea că viaţa n-are nici un rost… În anii studenţiei, nesocotea oamenii, dar se şi temea de ei. Se simţea ocolit de oameni, mai ales de familia sa. Şi ei îl ocoleau cu adevărat, neputând să-l înţeleagă.”

   Înstrăinându-se până şi de părinţii pe care îi iubea, Eugene părea venit dintr-o altă lume şi dintr-un alt timp. Alison îşi aminteşte cum ura civilizaţia modernă şi mai ales progresul tehnologic. „Nu-i plăceau automobilele, electricitatea şi ceasurile”, zicea ea.

   Ca şi T. S. Elliot, Alison a intrat în Biserica Anglicană şi se socotea „anglo-catolică”. „Când eram mică eram foarte încăpăţânată”, spune ea. „Îi spuneam [ lui Eugene ] că nu trebuie să judece creştinismul după ceea ce vede el la diferitele persoane pe care le cunoştea, şi care îl puneau întru lucrare în chipuri foarte felurite. Simţeam că interesul lui pentr zen era un capriciu din vremea facultăţii, care nu era luat în serios”.

   Repetând binecunoscuta expresie a lui Nietzsche, Eugene îi spunea lui Alison că Dumneze a murit. „Credea şi faptul că Dumnezeu exista, dar că fusese ‘închis într-o cutie’ de către oameni”. Oamenii credeau într-o idee de Dumnezeu, pe care o născociseră ei înşişi, iar nu într-o realitate a lui Dumnezeu. Câteodată era foarte înverşunat. Eu cred că-şi dădea seama că era ceva în neregulă cu el şi că nu reuşea să-L găsească pe Dumneezu – căci a înlocuit cercetarea cu înţelegerea nemijlocită a adevărului, încercând să se retragă din viaţă şi să se ascundă”.

   Întotdeauna Eugene se enerva când Alison critica zenul şi râdea în gura mare ori de câte ori ea făcea vreo încercare de a-l converti la creştinism. Totuşi, îi punea multe întrebări despre deosebirea dintre protestantism şi catolicism. Fiind anglo-catolică, Alison, nu avea o părere bună despre protestanţi şi socotea în acelaşi timp că Biserica Romano-Catolică căzuse într-o mare greşeală din pricina papalităţii.

   Încercând să-l convertească pe Eugene, Alison l-a sfătuit să citească Fraţii Kamarazov de Dostoievski. Ea spunea că „încerca să-i arate că există şi o altă cale către Dumnezeu, pe care el nu o cunoştea”. Nu putea să nu vadă că Dostoievski avea aceleaşi concepţii filosofice ca şi Nietzsche – şi tot la fel de puternice – numai că dintr-un punct de vedere creştin. Afirmaţia lui Nietzsche potrivit căreia „nu este Dumnezeu – de aceea toate sunt îngăduite”, răsuna ca un ecou, în cuvintele aproape identice ale lui Ivan Kamarazov – scrise cu trei ani mai înainte în Rusia, de Dostoievski. Nietzsche l-a numit pe Dostoievski cel mai profund psiholog din literatura universală.

   Deşi avea discuţii aprinse cu Alison, fără îndoială că Eugene aprecia convingerile ei tinereşti şi treapta ei de credinţă, la care el nu reuşise să ajungă. Cu toate părerile lor opuse, amândoi aveau aceeaşi năzuinţă spirituală; şi aceasta era pricina pentru care Eugene putea să-şi deschidă sufletul în faţa ei ca în faţa nimănui altcuiva. Cu ceilalţi prieteni ai săi îşi împărtăşea preocupările intelectuale, însă fără acea năzuinţă mai adâncă – şi astfel, ceilalţi nu i-au putut înţelege niciodată adâncimea mai profundă a sufletului său. Mulţi ani mai târziu, când Eugene a spus că Alison „l-a înţeles”, ea l-a socotit ca pe cel mai ales compliment cu putinţă.

   „Toată viaţa am dorit să mă iubească cineva”, spunea Alison. Lui Eugene îi era milă de ea, ca una ce era la fel de nefericită ca şi el. Plimbările lor lungi, tăcute, erau un fel de împărtăşire comună a suferinţei lor şi în acelaşi timp o mângâiere. Dragostea pe care o simţea pentru ea îi influenţa dezvoltarea spirituală, deşi schimbările produse de ea s-au făcut văzute numai după ani de zile.

   Alison îşi aminteşte de clipele fericite care au luminat esenţa tristă a relaţiei lor. „Odată ne plimbam noaptea prin parc şi am văzut stropitorile care udau noaptea parcul. Îmi plăcea la nebunie să alerg printre stropitori, aşa că am sărit gardul şi am alergat. El se distra întotdeauna când făceam vreo năzbâtie. Oricum, el niciodată nu ar fi făcut aşa ceva – avea demnitate!”
Alison avea şi oarecare îndreptăţiri când îl acuza pe Eugene că doar se „distra” cu zenul. Ea îşi aminteşte cum el „şi-a aruncat ceasul şi aspirinele (două ‘nevoi’ ale sale, care erau dispreţuite de zen).” Ca urmare a acestei „renunţări”, Alison a trebuit să-i dea aspirine şi să-i bată la uşă ca să-l trezească şi să-i spună când să meargă la ore.

   „Zenul l-a ajutat pe Eugene într-un fel negativ”, spunea Alison. „El a intrat în toată treaba asta cu gândul de a se cunoaşte pe sine, însă a aflat că era un păcătos. Cu alte cuvinte, l-a făcut să înţeleagă că avea nevoie de ceva, însă nu a primit un răspuns adevărat.”

   Alison l-a văzut în împrejurări care arătau desluşit că Eugene „înnebunea” şi încerca să „rupă lanţurile”, fără să-şi dea seama. Îşi aminteşte de o noapte în care discuţiile în contradictoriu dintre John şi Eugene au atins un punct culminant. John, Alison, Eugene şi alţi câţiva urcaseră pe muntele Baldy, înalt de 3000 de m, un alt loc unde se întâlneau prietenii. Se îmbătaseră cu toţii cu vin, în afară de Alison. „John plângea şi vorbea cu îngâmfare despre faptul că trebuia să renunţe la femei pentru Dumnezeu, iar Eugene privea toate astea cu toată scârba.”

   Apoi s-a întâmplat ceva neaşteptat. Eugene s-a ridicat în picioare şi a început să strige la John: „Nu este nici un Dumnezeu! Dumnezeul tău este o fabulaţie! Dacă Dumnezeu ar exista cu adevărat, nu i-ar chinui pe cei care-l urmează. Tu crezi într-un Dumnezeu care se distrează chinuind oamenii. Un asemenea Dumnezeu nu există!”

   În furia beţiei, Eugene a început să verse vin în capul lui John zicând: „Eu sunt Ioan Botezătorul!” Apoi, ridicând pumnul la cer, de acolo de pe vârful muntelui L-a blestemat pe Dumnezeu, provocându-L să-l arunce în iad. „Vedeţi? Nu s-a întâmplat nimic,” striga el în gura mare, uitîndu-se cu o privire sălbatică la Alison, care stătea mâhnită. Toţi ceilalţi au luat-o ca pe un fel de glumă, însă numai Alison a înţeles ce luptă cumplită ducea Eugene cu Dumnezeu. În disperarea sa, ar fi preferat să fie osândit pe vecie de mânia lui Dumnezeu, dacă L-ar fi cunoscut în chipul acesta – decât să rămână într-o stare neschimbată de nepurtare de grijă. Dacă Dumnezeu îl arunca în fundul iadului, putea să simtă măcar aşa pentru o clipă binecuvântată, atingerea lui Dumnezeu, şi să cunoască cu adevărat că putea fi atins.

   Alison a mai avut parte şi de alte manifestări ale zbuciumului şi goliciunii sale lăuntrice. „Se îmbăta din disperare. Nu cunoscusem niciodată pe cineva care să poată bea atât de mult. Bea până nu mai putea şi apoi plângea nemângâiat.” Însă numai Alison ştia de asta. Toţi ceilalţi ştiau că Eugene bea ca să se mai „relaxeze”.

   Uneori când se îmbăta, îl citea pe Nietzsche şi i se părea că se întăreşte. Era ciudat că acele cuvinte aveau un efect cu totul opus decât cel urmărit de autor. Împărtăşind răzvrătirea lui Nietzsche, Eugene simţea – ca şi el de altfel – că nu se răzvrătea doar împotriva unei idei sau a unui învechit sistem religios hărăzit „turmei”. Era o răzvrătire mult prea pătimaşă, prea esenţială şi prea personală pentru acest scop. Nietzsche lupta împotriva a ceva real, de care nu putea scăpa nici el şi nici Eugene.

   Deşi Eugene era cel mai înverşunat ateist din grupul ei de prieteni de la Pomona, Alison îl vedea ca fiind cel mai spiritualizat dintre ei. „Chiar şi când era ateu, o făcea cu toată convingerea”.

Alice şi Eugene (2)

   Vestea sinuciderii lui Kaizo l-a afectat puternic pe Eugene. Ca şi la moartea câinelui său din copilărie, moartea avea un efect puternic aspura lui. Însă această moarte a lovit foarte aproape de ţintă. Kaizo îi semăna în multe privinţe, un suflet nobil, pe care Eugene îl iubea în chipul său tăcut. Viaţa îşi urmase ca întotdeauna cursul ei, sub o pojghiţă subţire de normalitate şi deodată Kaizo a plecat – într-o stare pe care Eugene o considera de preferat celei prezente.

   Alison auzise şi ea de moartea lui Kaizo şi se strânsese cu un grup de prieteni la Sugar Bowl. Eugene a intrat şi s-a aşezat singur lângă tejghea. Alison s-a apropiat de el aşteptând să-i spună ceva, însă el nu scotea nici un cuvânt. În cele din urmă, după ce cugetă vreme îndelungată, spuse cu privirile pierdute în zare: „Fiecare dintre noi purtăm o mască… şi nimeni nu ştie ce se ascunde înapoia ei”. S-a ridicat, iar Alison l-a urmat. S-au plimbat ore întregi, fără ca vreunul din ei să spună vreun cuvânt.

Alison şi Eugene (1)

Vreau aici să prezint relaţia dintre Alison şi Eugene ( viitorul păr. Seraphim Rose ), o relaţie foarte frumoasă, o relaţie cum nu ştiu câţi o trăiesc în familiile lor. Voi cita din cartea „Viaţa păr. Seraphim Rose” scrisă de păr. Damaschin de la Mănăstirea Platina.

   Tineri ca Eugene, aflaţi la vârsta conştiinţei de sine şi a foamei spirituale pătrunzătoare, pot să cadă oricând în deznădejdea e a nu-şi găsi rostul în lumea materială şi, ca să-l cităm pe J. Keates „să fie aproape îndrăgostiţi de moartea cea alinătoare”. Deşi nu sunt semne că Eugene ar fi avut aplecări spre sinucidere ( adică ar fi plănuit cum să-şi ia viaţa ), este sigur că a existat şi în el o dorinţă de a muri. În miezul acestei îndoieli şi tulburări, a existat o singură persoană căreia a început să-i deschidă porţile lumii sale lăuntrice. Aceasta era o studentă pe nume Alison.

   În noiembrie 1952, Eugene a mers la un concert de muzică clasică la Bridges Auditorium. […] În drum spre casă, se întâlni cu o cunoştinţă pe nume Dirk Van Nouhuys. Era împreună cu prietena lui, Alison. Eugene o ştia de la un curs de „Istorie a civilizaţiei apusene”, dar nu avusese prilejul să-i vorbească până atunci. Pe de altă parte, Alison i-a remarcat de îndată demnitatea, socotindu-l că este un bărbat foarte frumos, însă ceea ce a impresionat-o cel mai mult, a fost acea profunzime necunoscută şi melancolică din ochii lui.

   După ce Dirk a făcut prezentările, l-a invitat la o cafea împreună cu Alison. Primind invitaţia, s-au îndreptat cu toţii prin frigul nopţii către „Sugar Bowl”, o cafenea micuţă şi ieftină, ţinută de două doamne foarte respectabile. Încălzindu-se cu cafea, au vorbit despre concertul pe care îl ascultaseră şi impresiile ce le lăsase asupra fiecăruia dintre ei.

   După acea întâlnire importantă din noiembrie, Dirk, Eugene, Alison şi încă vreo câţiva, au început să meargă să înveţe la Sugar Bowl. Şi-au alcătuit un grup de prieteni format din studenţii nonconformişti care căutau altceva decât „popularitate şi succes”. Ca şi vechiul grup de prieteni din liceu, şi acest grup se adunase din pasiunea comună pentru muzică, artă şi literatură.

   Ca şi Eugene, Alison era o fiinţă tăcută şi foarte însingurată. Provenea dintr-o familie de artişti, în care mama fusese cântăreaţă de operă, iar unul din unchi, scenarist. La vârsta de 18 ani, trecuse deja în viaţa sa prin multă suferinţă. În viaţa ei existaseră momente prea cumplite, de care nu voia să-şi mai amintească; iar până la vârsta de 8 ani, nu-şi mai amintea nimic. Personalitatea dominatoare şi uneori nemiloasă a mamei, care se iubea numai pe sine, o făcuse să se retragă ca într-o cochilie, fiind foarte timidă faţă de ceilalţi. Încercă să o urmeze pe bunica sa – o creştină evlavioasă; întorcându-se la credinţă mai ales datorită poeziilor lui T. S. Eliot, ajunse o creştină foarte cucernică. Văzându-i trupul subţire şi faţa fină, cu trăsături bine conturate şi părul blond până la umeri, unii ziceau că seamănă foarte bine cu actriţa Lauren Bacall. Ea însă, ar fi preferat să semene mai curând cu Jennifer Jones, actriţa care o interpretase Sf. Bernadette de la Lourdes, când era de vârsta lui Alison.

   Aşa cum am mai spus, în afară de Alison nu mai era nimeni în lume, în faţa căruia Eugene să-şi poată deschide sufletul şi să-şi arate întreaga sa durere. Sentimentele care s-au aprins în urma primei lor întâlniri de la Sugar Bowl, nu aveau nici o legătură cu interesele lor comune. În multe privinţe erau foarte deosebiţi unul de altul. În vreme ce Eugene era ateu de factură nietzscieană, Alison era o bună creştină, care mergea la biserică. În vreme ce el era mişcat doar de idei şi trebuia să se socotească îndelung până ce lua o hotărâre, ea era mişcată de sentimente şi era mult mai nestăpânită. Şi în vreme ce el studia filosofia, ea studia clasicii romantici, scriitoarea ei preferată fiind Emily Bronte. „Totuşi”, spunea Alison, „ne înţelegeam unul pe celălalt. Amândoi eram greu de înţeles de către ceilalţi”. Erau amândoi solitari şi se simţeau stânjeniţi în prezenţa celorlalţi. „Nu simţeam nevoia să ne explicăm stările sufleteşti unul altuia – ci părea că întotdeauna ne înţelegeam fără explicaţii. Nu trebuia să ne prefacem sau ne îndreptăţim unul în faţa celuilalt”.