Păr. Efrem Filotheitul

Am găsit aici un filmuleț cu o conferință a păr. Efrem Filotheitul din Arizona. Vorbele sfinției sale mi s-au părut practice și demne de ascultat dar m-a atras foarte mult la sfinția sa modul în care vorbea și privea. Era parcă foarte, foarte vioi și foarte jucăuș. Felul său de a fi parcă mă hipnotizează pur și simplu. Poate e și faptul că am o atracție față de călugării sfinți care se comportă ”ciudat”. 🙂

Continuă lectura

Viaţa de mănăstire (13)

   Mânăstirile – pentru Biserică, pentru religie, sunt ceea ce reprezintă universităţile, colegiile, clinicile – pentru ştiinţă. În zilele noastre, întemeierea unei mânăstiri tradiţionale este mai de folos decât constituirea, poate, a două universităţi şi o sută de şcoli publice. – Constantin Leontiev

   În societăţile ortodoxe tradiţionale, mânăstirile au fost întotdeauna o parte integrantă a vieţii spirituale a oamenilor din lume. După cum amintea Părintele Gherman Arhimandritului Constantin spunând că seminariştii din Jordanville, enoriaşi în lume, trebuiau să ofere minimum necesităţilor spirituale, dar ei nu au pretins niciodată că oferă oamenilor cea mai înaltă viaţă duhovnicească. Cea de a doua funcţie fusese întotdeauna împlinită de mânăstiri, la care mirenii făceau periodic pelerinaje. Mânăstirile erau locurile unde se încărcau spiritual; de la ele, aceştia luau fermentul celeilalte lumi spre viaţa lor zilnică din lume.

   Acum vechiul fenomen al pelerinajului ortodox ajunsese în America. În primii ani ai frăţiei, părinţii încurajaseră aceasta printr-un serial din Cuvântul ortodox intitulat „Pelerinaj la locurile sfinte din America”. Părintele Gherman desenase o hartă a acestor locuri sfinte pentru pelerini. El arată că: „Pelerinul american modern nu străbate întinderea acestui pământ aşa cum făcea pelerinul în zilele de odinioară, cu un toiag şi cu o traistă cu o Biblie, Filocalia şi o bucată de pâie uscată pentru vieţuire, văzând în inima lui privelişti de mânăstiri minunate, închipuite după sfintele sălaşuri ale Ierusalimului de sus. Pelerinul modern vine mai mult cu imaginea unui turist ocazional, căutând tihnă şi satisfacerea curiozităţii. Călătorind în maşini luxoase, pe scaune cu perne moi, el găseşte foarte puţin loc pentru osteneală, esenţială pentru pelerinajul adevărat. Dar aceasta este realitatea de astăzi şi ce trebuie să facă americanul modern? În inima fiecărui căutător de Dumnezeu modern încă mai există conceptul unui sălaş sfânt şi un rai pentru sufletul său. Pelerinul american modern trebuie să creeze un nou echivalent pentru vechiul pelerinaj şi de aceea vizitele noastre umile contemporane la mânăstiri sunt bune.”

   Jurnalul Părintelui Serafim este plin de relatări de pelerinaje, în special ale adolescenţilor şi tinerilor, care veneau la mânăstirea Sf. Gherman. Mulţi dintre cei care veneau nu aveau nici o idee despre ceea ce trebuie să facă şi voiau, aşa cum se întâmplase odinioară chiar cu Părintele Serafim, să dea un sens vieţii lor. Fără ştirea părinţilor, mânăstirea lor a fost trecută pe lista din Catalogul lumii întregi ca o comunitate spirituală unde trăiau oameni cu un fel de viaţă ascunsă lumii. Această situaţie a adus un număr de vizitatori ne-ortodocşi care altfel nu ar fi cunoscut aceste locuri.

   Părintele Serafim venea în chipul său neobişnuit să vorbească cu pelerinii care căutau ceva cu adevărat. Pentru a nu se tulbura discuţia şi în acelaşi timp pentru a da oamenilor de la oraş un gust al naturii, se oferea să-i ia la plimbare, conducându-i de-a lungul crestei joase a dealului – unde fuseseră ridicate cruci mari bizantine şi de unde se făcea văzută priveliştea muntoasă întinsă. Un tânăr care a avut norocul să-l însoţească pe Părintele Serafim în multe asemenea plimbări, îşi aminteşte: „Cu aceste ocazii se putea vorbi aproape despre orice. Părintele Serafim avea cunoştinţe foarte vaste despre lume şi putea vorbi în chip minunat despre tot felul de subiecte. Dar el întotdeauna îndrepta discuţia spre un scop duhovnicesc.” Alteori, Părintele Serafim şedea şi vorbea cu pelerinii în mod individual, pe o buturugă într-un crâng umbros de stejari de lângă mânăstire.

   Nu au fost puţini pelerinii care au trecut prin întâmplări la mânăstire care le-au schimbat viaţa. În februarie, 1976, Părintele Serafim scria: „Un târnăr pelerin, P. H., a venit din Burlingamen [California] să petreacă sărbătoarea de la sfârşitul săptămânii. Stă până luni, 3 februarie şi pare să se acomodeze bine cu slujbele şi liniştea (şi viscolul neaşteptat care a lăsat cinci cm de zăpadă), munceşte împreună cu noi ca să trimitem noul număr din Cuvântul ortodox. Este ortodox de doi ani, are 21 de ani şi nădăjduieşte să urmeze seminarul la Jordanville de la toamnă. Întorcându-se acasă ne-a scris: ‘Vreau să vă mulţumesc din adâncul inimii pentru bunătate şi ajutor …. Alegerea mea [de a urma seminarul] a fost făcută la schit. M-am rugat pentru ajutorul Sf. Gherman şi am primit răspuns favorabil. Ştiu că nu sunt vrednic de această chemare, dar să mă ajute Dumnezeu să împlinesc fânta voie a Lui.’ Părintele Gherman i-a arătat un jurnal zilnic şi l-a îndrumat să ţină o evidenţă a vieţii lui duhovniceşti. Mai târziu ne-a scris: ‘Am aflat că pacea se poate sălăşlui în inimă atunci când eşti luat din lume şi aşezat într-un loc ales de Dumnezeu. Mi-a plăcut vizita foarte mult şi am învăţat ce influenţă au asupra sufletului aşa numitele necesităţi ale vieţii lumeşti. Acestea sufocă sufletul şi Îl neagă pe Dumnezeu. Când m-am întors la Burlingame am văzut cât de stricăcioasă este lumea …. Să vă binecuvânteze Dumnezeu şi de acum înainte. Nădăjduiesc că veţi putea spori şi continua să ajutaţi ortodocşii acestor vremuri de pe urmă prin predicarea cuvântului ortodox adevărat!’ „Mai târziu acest tânăr a ajuns ieromonah.

   Părinţii şi mânăstirea lor puteau să dea putere şi nădejde şi monahilor care, dintrun motiv oarecare trăiau în lume. Unul dintre aceştia era un călugăr din San Diego care fusese născut fără să-şi poată folosi braţele. Suflet sincer şi blând, a acceptat crucea neputinţei sale cu răbdare şi umilinţă. În a treia zi a primei sale vizite la mânăstire, a fost dus la o chilie nou construită în pădure unde, aşa cum a scris Părintele Serafim, „se pecetluieşte o legătură de prietenie duhovnicească şi individualitate a sufletului ca şi cum devine frate în absenţa mânăstirii noastre.”

   Familii întregi făceau pelerinaje la schit, ca şi în ţările ortodoxe. De-a lungul veacurilor apăruseră de aici probleme, când mirenii voiau să fie „şi cu viaţa din lume şi cu mintea în rai”; adică, să se mute împreună cu familiile lor primejdios de aproape de comunităţi monahale îndepărtate, ca să se bucure astfel de foloasele şi mângâierile vieţii monahale laolaltă cu toate foloasele şi mângâierile vieţii de familie. Adesea aceasta a determinat şi pe călugări să dorească să fie „şi cu viaţa din lume şi cu mintea în rai” – ceea ce însemna moartea monahismului prin idioritmie, plecarea călugărilor şi închiderea mânăstirii.

   Din fericire, părinţii nu au avut asemenea problemă. Severitatea vieţii lor a ajutat să se împiedice o asemenea problemă şi astfel s-a păstrat o relaţie sănătoasă şi aducătoare de roadă între călugări şi familiile care veneau în mod obişnuit. De sărbătoarea Sf. Gherman în 1974, un pelerin s-a ridicat în picioare la sfârşitul mesei şi a vorbit pentru familia sa şi întregul grup al pelerinilor, spunând despre bucuria lor pentru vizitarea schitului – că „duhovniceşte noi trăim numai de la o vizită la alta şi păstrăm cu sfinţenie de fiecare dată ceea ce dobândim aici.” Aceleaşi sentimente le-au exprimat şi cei din familia Anderson. Când au venit să-şi petreacă sfârşitul de săptămână la a treia pomenire a morţii lui Maggie, Părintele Serafim nota: „Familia nu vrea să plece, atât de strânsă a devenit legătura dintre ei şi mânăstirea noastră.”

   Printre pelerini erau oameni care ajunseseră cumva „distruşi” sufleteşte. Părintele Serafim scria următoarele despre doi tineri ortodocşi care au venit din Sacramento într-o vizită de câteva ore: „Ei sunt tipici pentru confuzia spirituală a tineretului de astăzi şi ‘fiind ortodocşi’ nu i-a ajutat, întrucât cei din jurul lor ‘s-au obişnuit’ cu credinţa şi nu i-au învăţat să o păstreze ca pe o comoară de mare preţ. Băiatul mai mic dorea să mai rămână câteva zile dar îi era frică. Poate că această legătură cu o mânăstire ortodoxă îi va ajuta să-şi găsească calea înapoi către credinţa adevărată. Am stat de vorbă cu ei şi am cântat cu ei Canonul de Rugăciune către Maica Domnului.”

   Un alt pelerin se afla în aceeaşi stare, dar din motive diferite. Acesta era convertit la ortodoxie, trecând prin religiile răsăritene şi petrecând câteva luni pe muntele Shasta,361 înainte de a petrece un an şi jumătate în mânăstirea din Hartford şi apoi de a se căsători. Aşa cum scria Părintele Serafim în Jurnalul său, acest om „a venit în California mai întâi de toate pentru a vizita din nou Mt. Shasta cu speranţa vagă de aşi găsi semenii ocultişti ai acelor vremuri – în zadar. El ‘ar vrea’ să se stabilească într-un orăşel ca Mt. Shasta, dar îşi dă seama că este nerealistic – dar mai mult decât cumpătare, el dă impresia că este cumva ‘ţinut în frâu’ – făcând toată ascultarea faţă de un bătrân, el rămânând cu nimic personal. Familiile ortodoxe din ‘orăşelul’ nostru din California sunt cu mult mai libere.”

   Ce făcuse acestui convertit aplicarea greşită a bătrâneţii, Vatican II făcuse rău unui călugăr romano-catolic care a vizitat mânăstirea. Călugărul era bun la suflet şi darnic, creştin bun şi totuşi Părintele Serafim nota că el părea „plictisit şi distrus, ca şi cum cineva tocmai i-ar fi spus: ‘Războiul s-a terminat şi tu ai pierdut.’” Părinţii au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să reaprindă scânteia în cei care o pierduseră. Dar ei nu au forţat discuţia – ei nu au încercat să „pună vin nou în sticle vechi”. Când, de exemplu, un aspirant la călugărie pleca fără să fi arătat mare interes pentru ceva, Părintele Serafim scria: „Nu am încercat să-i dăm o doză prea mare de însufleţire, ştiind din experienţă că o persoană trebuie să dorească în mod liber şi cu înfocare înainte de a-i face vreun bine.”

   Deşi era un răbdător neobosit cu acele suflete îndurerate care căutau adevărul în simplitatea inimii, Părintelui Serafim nu-i plăcea de loc să piardă vremea cu oameni care voiau numai să se „joace” cu ortodoxia, să încerce o altă mireasmă a creştinismului. După cum am văzut, amatorismul era marele coşmar al Părintelui Serafim. El a observat cum ortodoxia are o tendinţă de a-i lovi puternic pe cei care cred că „ştiu mai bine”.

   La 29 august, 1975, au vizitat mânăstirea trei fraţi anglicani. Cu un an mai devreme, aceştia porniseră propria lor mânăstire într-o casă închiriată. Părintele Serafim scria: „Rânduiala lor este totuşi pusă la punct şi este mai degrabă o rânduială anglicanobenedictină, deşi este ‘dezvoltată’ într-un mod destul de liber.

   Auzind că simţeau că îşi aveau rădăcinile în ‘creştinismul celtic’ (toţi au sânge englezesc), părinţii le-au vorbit cu bucurie despre Sf. Cuthbert şi alţi sfinţi apuseni – doar ca să descopere că necunoaşterea faţă de aceştia era totală, ca şi necunoaşterea faţă de creştinismul răsăritean ….

   Sâmbătă dimineaţă, 30 august, Părintele Serafim i-a luat la Schitul Sf. Ilie şi apoi mai departe până la drum, ca să discute cu ei şi să le răspundă la întrebări. Nu au pus multe întrebări şi în mod clar nu erau foarte bucuroşi să audă că ‘ortodoxia este răspunsul la căutarea ta; dobândeşte-o şi toate celelalte se vor adăuga vouă’. Ei vor în mod evident să aibă atât un creştinism cât şi un monahism propriu aşa încât să le fie ‘comod’ cu acesta, după cum au afirmat de câteva ori.”

   La mese nu mâncau nici nu beau apă, nici măcar tacâmurile de argint oferite de părinţi nu le foloseau, ci se atingeau numai de ceea ce aduseseră ei în recipiente de plastic. În biserică stăteau în spate, înăbuşind slujbele părinţilor cu ale lor.

   „După amiază”, continuă Părintele Serafim, „… au anunţat că vor pleca cu o zi mai devreme pentru a primi împărtăşania la un centru de refugiu anglican. Era limpede până atunci că nu se simţeau ‘în largul lor’ cu ortodoxia, care cere atât de mult (aceasta îi ‘copleşeşte’, spuneau ei). Sâmbătă dimineaţă nu au venit la slujbă, dar şi-au făcut slujba lor în casa de oaspeţi. Au plecat în cămăşile lor albe (pe care le alternează cu cele negre şi gri), cu capetele rase, cruce pe piept, picioarele goale în sandale – evident străini pentru sfânta ortodoxie, pregătiţi să ‘o facă în felul lor personal’. Ultimele cuvinte ale Părintelui Serafim către ei: Nu amestecaţi ortodoxia cu nimic altceva. Dacă vreţi ortodoxie, pătrundeţi adânc în ea; dacă nu, lăsaţi-o în pace şi nu luaţi de la ea nimic – nici icoane nici Rugăciunea lui Iisus nici nimic altceva.

   După o săptămână, unul dintre fraţi a trimis o scrisoare mustrătoare, acuzând părinţii de mândrie, sarcasm, de a se fi ‘auto-proclamat părinţi’ etc. S-au simţit deosebit de jigniţi că noi îl slăveam pe ţar!”

   Ca o reacţie împotriva ultimului sfat al Părintelui Serafim pentru ei, aceştia au publicat mai târziu un pamflet despre Rugăciunea lui Iisus, unul dintre aspectele ortodoxiei cu care ei se simţeau bine.

Întrucât Cuvântul ortodox era atât de necompromiţător în apărarea ortodoxiei, unii oameni au evitat să viziteze mânăstirea, temându-se că vor fi atacaţi că nu se aflau în tabăra ortodoxă „corectă”. Din nefericire, aceasta era o înţelegere greşită, întrucât părinţii dădeau ajutor celor care erau interesaţi în mod serios să pătrundă mai adânc în credinţă, indiferent cum „stătea” fiecare cu privire la Biserica Ortodoxă. Câţiva pelerini ai mânăstirii aparţineau jurisdicţiilor aşa-numite ne-canonice sau împodobite: acelea care nu au fost acceptate de către Bisericile Ortodoxe „oficiale”, fie pentru că se formaseră singure fie, mai adesea, pentru că fuseseră lipsite odată de drepturi şi calomniate de autorităţile bisericeşti pentru că nu se încadrau în tiparele standard. Dacă pelerinii se aflau în această situaţie pur şi simplu pentru că ei insistau să aibă ortodoxia „potrivit propriilor lor păreri”, părinţii puteau face foarte puţin pentru ei. Totuşi, dacă starea lor era rezultatul unor împrejurări în afara controlului lor – cum ar fi înţelegerea greşită din partea unei ierarhii străine sau o lipsă esenţială a expunerii la tradiţia ortodoxă – părinţii le dădeau tot ce puteau. Unii dintre ei fuseseră atât de persecutaţi şi părăsiţi că apelaseră la inimile părinţilor ca să le audă poveştile lor. Un pelerin, un preot dintr-o jurisdicţie ne-canonică, rămăsese numai cu cinci oameni în turma lui. „Acum nu ştie ce să facă”, scria Părintele Serafim, „– să stea şi să accepte o slujbă bine plătită ca şef al unei companii sociale de binefacere, ori ‘să se călugărească’, ori ce altceva. Era clar că era însetat să stea de vorbă cu cineva care avusese experienţa unor trăiri personale, întrucât se simte foarte singur sufleteşte şi intelectual. A fost deja la Hartford şi Jordanville. A aflat Cuvântul ortodox în San Francisco în 1970 la primul nostru magazin, fiind intrigat de prezenţa pe copertă a portretului ţarului Nicolae al II-lea – acum are portretul acestuia în camera sa privindu-l ca pe un mucenic. În chip văzut, a plecat foarte emoţionat de vizita sa, dar Dumnezeu ştie ce-i rezervă viitorul. Aveam o impresie foarte bună despre el ca unul dintre ‘americanii adevăraţi’ scăpaţi de înşelare, în care ortodoxia putea prinde rădăcini – dar numai Dumnezeu ştie dacă va fi aşa.” Cei care se aflau în Bisericile „oficiale” i se păreau Părintelui Serafim mai lipsiţi de nădejde decât cei care erau în grupuri „neoficiale”, pur şi simplu pentru că cei dintâi erau mulţumiţi de sine sau mândri că se aflau într-un tărâm „acceptat” şi nu trecuseră prin experienţa suferinţei de a fi daţi afară. Despre un pelerin care se pregătea să ajungă seminarist, Părintele Serafim scria: „După ani de zile petrecuţi în Mitropolie şi mentalitatea ei, a prins râvnă pentru sinod, dar noi l-am aflat destul de plin de sine şi nu prea conştient de problemele mai delicate din Biserica noastră de astăzi.”

   Pe lângă oamenii care căutau duhovnicie, mai veneau la mânăstire oameni care căutau doar un bun-simţ evident: persoane cu patima drogurilor, oameni cu certificat de nebun şi grave tulburări de comportament, tineri dezorientaţi care nu ştiau ce să facă în lume sau cum să se adapteze în lume. Unii dintre aceştia erau atraşi de lista din Catalogul lumii întregi, dar mulţi veneau din biserici şi familii ortodoxe. Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. (Mat. 9, 12-13). Tot aşa cum Domnul îşi petrecuse mare parte din preoţie printre proscrişi şi dispreţuiţi, fiind înţeles greşit sau mustrat pentru aceasta de restul societăţii, la fel şi părinţii de la Platina trebuiau să-şi dedice mult timp şi energie dând nădejde şi sprijin inadaptabililor societăţii.

   În primii ani de existenţă a schitului, Părintele Serafim prevăzuse că acesta va atrage anormalii şi bolnavii – datorită, în parte, bolii generale a vremurilor, cât şi faptului că religia vindecă adesea, iar bolnavii se strâng firesc în jurul ei. El a mai simţit că frăţia Sf. Gherman ar putea avea o chemare specială în această privinţă. El a observat semnificaţia numelui Catedralei de lângă prima lor librărie, „Bucuria Celor Necăjiţi”, şi a mai văzut paralele posibile între munca lor şi aceea a întemeietorului lor Arhiepiscopul Ioan, care atrăsese şi ajutase mulţi oameni tulburaţi şi alţi episcopi îi trimiseseră la ei. Părintele Serafim şi-a dat seama că exista primejdia de a primi stricăciune prin contactul cu cei bolnavi şi de aceea el credea că obştea nu trebuia să facă nimic pentru a-i atrage în mod deschis. „Dar dacă aceştia vin”, afirma el, „suntem obligaţi să-i ajutăm cum putem. Poate chiar frăţia noastră – prin aceea că nu facem nimic după voia noastră, întrucât noi nu avem nici un talant în această direcţie – poate deveni un fel de scăpare pentru asemenea oameni, care nu pot spori într-un mediu mai ‘normal’ cu ar fi Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville.”

   El continua: „Noi nu avem darul vindecării, nu avem nici putere psihologică, duhovnicească, intuiţie. Tot ceea ce putem oferi noi este lucrarea viei întru Hristos şi Adevărul ortodoxiei tuturor celor care vor să-l primească. Lucrare şi rugăciune (ciclul monahal de slujbe) până la capătul puterilor vor da diavolului şansa mică de a ataca prin gânduri şi îl pot face să folosească metode mai agresive (foc, pierderea proprietăţii, etc.) care poate duce la o desfăşurare mai directă a luptei.”

   Jertfa de a-i ajuta pe oamenii nenorociţi era adesea lipsită de mulţumire şi ocazională – ca în cazurile celor potenţial violenţi – de-a dreptul înfricoşători. Dar anii de singurătate şi suferinţă ai Părintelui Serafim lăsaseră un loc adânc în inima lui pentru cei care fuseseră loviţi de viaţă. Şi el cunoscuse odinioară cum era să fie îndepărtat de societatea din jurul său.

   Cei care se aflau în durere şi veneau la Părintele Serafim simţeau întotdeauna că acesta avea timp pentru ei. Mult după ce se sfârşeau rugăciunile de noapte, îşi jertfea somnul şi singurătatea sa mult iubită pentru a se îngriji de vreun suflet tulburat, în biserica luminată de lumina lumânărilor aprinse.

   Odată, a venit la mânăstire un catehumen pentru a petrece câteva săptămâni, după ce petrecuse deja câteva luni într-o altă mânăstire. Părintele Serafim a scris despre el: „Era tulburat şi încurcat în chip văzut, profund rănit şi rece. Îşi făcea ascultarea ca un robot şi de câteva ori a ţipat pentru că ‘demonii mă bat’.”

   – Ce să facem cu omul acesta? Se întreba Părintele Gherman.

   – O să am grijă de el, a răspuns Părintele Serafim, care a încercat să stea de vorbă cu musafirul şi să-l cunoască, dar era întâmpinat doar de un chip ca de piatră, resturi rigide şi robotice şi răspunsuri mecanice cu da sau nu. După două zile, Părintele Serafim a reuşit să obţină de la el o mică reacţie: un zâmbet. Dar atunci, omul a rupt-o la fugă dintr-o dată, lăsându-şi în urmă gemantanul şi câteva cărţi. Părinţii au aşteptat să se întoarcă dar niciodată nu s-a mai întors. „Dumnezeu ştie dacă putem ajuta astfel de oameni”, scria Părintele Serafim cu inima grea. „Dar dacă ei vin aici, noi trebuie să încercăm.”

   Mai veneau şi alţi pelerini care ţineau piept întâlnirilor misionare pe care le aveau părinţii în călătoriile lor scurte prin lume. Iată un exemplu în următoarea istorioară.

   Într-o zi de primăvară din 1974, un tânăr cu barbă, cu numele Gary, se afla în biblioteca publică din Redding. Avea 23 de ani, se afla pe calea dintre Mexic şi Washington, într-o altă „căutare de cinci ani fără de folos a sensului vieţii”. Toată averea sa cea pământească se afla în rucsacul său din depoul de la Redding; nu avea aproape de loc bani al el – doar o sacoşă cu banane pe care i-o dăduse cineva într-o băcănie. Şi-a pus capul pe masă în bibliotecă, constatând cu disperare că tot ceea ce citise despre filosofie şi religie era curată deşertăciune şi nu exista nici un răspuns la întrebările pe care şi le punea.

   Cu vreo zece minute mai târziu, Gary a văzut un om înalt, cu părul lung şi barbă, într-o dulamă neagră uzată, intrând în bibliotecă şi uitându-se la şirurile de cărţi. Omul arăta şi mai sărman decât Gary. Gary a mers la el cu sacoşa de banane. „Iată”, a spus el, „pentru obştea ta sau ce-o fi acolo.”

   Părintele Serafim i-a mulţumit, şi în câteva minute pleca deja cu câteva cărţi. Coborând pe trotuar, l-a văzut de îndată pe Gary alergând spre el. Prea puţin ştia Gary că această persoană în dulamă neagră sărbătorise Paştile doar cu patru zile înainte, că încă mai avea bucuria Învierii în inima sa.

   Părintele Serafim şi-a amintit mai târziu: „După ce am vorbit câteva minute cu Gary, am văzut că era sincer şi după ce m-am înştiinţat că nu locuia ‘nicăieri’, l-am invitat să vină şi să stea cu noi o vreme şi să-şi facă o părere despre ortodoxie. A acceptat de îndată, şi până dumincă era deja cu noi, participând la toate slujbele noastre, citind şi muncind şi stând într-un fel de consternare cu ochii mari deschişi, pe când noi încercam să-i vorbim cu înflăcărare despre ortodoxie – despre care el nu auzise niciodată decât prin intermediul lui Dostoievski …. Fusese în mare deznădejde şi era copleşit să afle oameni care mai cred în Dumnezeu şi într-un chip înşelător. Cântările de Paşti i-au muiat inima şi a cerut voie să cânte uşor, împreună cu noi, ‘Hristos a Înviat’. A plecat fără să ştie pe deplin ce se întâmplase cu el, dar cel puţin ştia că ‘mijise o rază de lumină’.”

   Când îşi lua rămas bun de la Părintele Serafim în staţia de autobuz, a început să plângă. „Nu ştiu ce se va întâmpla cu mine”, a spus el, „dar sfinţia voastră mi-aţi dat nădejde. Sunt profund recunoscător pentru legătura pe care aţi mijlocit-o între mine şi Iisus Hristos!”

   După câteva zile, Părintele Serafim urma să scrie despre Gary: „ Într-un fel, am un sentiment foarte bun faţă de el şi pare să aparţină acelei părţi a ‘Americii normale’, care este însetată de ortodoxie fără să ştie …. Dumnezeu să-l răsplătească, după cum iam spus, pentru sacoşa de banane să primească Împărăţia cerurilor!

   Toate astea îmi amintesc cu convingere că – întocmai cum Mântuitorul nostru putea spune despre Natanail că ‘iată un iudeu adevărat în care nu este înşelare’ – tot aşa se află şi un ‘american adevărat’: o persoană cinstită, deschisă, normală, pentru care sfânta ortodoxie este destul de ‘naturală’; şi roada acestor ‘americani adevăraţi’ abia începe. Fără îndoială că ‘americnii ortodocşi’ vor fi puţini la număr, dar în mod precis este cea mai bună parte a Americii care aşteaptă să audă veşti îmbucurătoare despre ortodoxie ….

   Văzând un ‘străin’ ca Gary care este absolut uluit la întâlnirea ortodoxiei, te lipeşti mai puternic de această mare comoară fără de preţ, pe care noi nevrednicii o avem şi care nu este numai pentru noi.”

   Aş vrea să mai adaug ceva. Părerea mea este că în ziua de azi e mare nevoie de astfel de mănăstiri în care să poată veni orice om şi să stea oricât de mult aici ( fiind integrat în munca şi slujbele din mănăstire ) ţinând cont că în epoca TV şi PC pe care o trăim sunt foarte rare cazurile de oameni fără nici o problemă psihică. Din păcate, în unele mănăstiri dacă nu te pricepi în munca de la sat ( cum probabil sunt cei crescuţi de TV şi PC ) apar unele persoane care îţi dau de înţeles că ar trebui să pleci cât mai repede de acolo ( şi mă refer în primul rând la călugări/maici ). Să nu se înţeleagă greşit. Majoritatea sunt ok dar e de ajuns să apară doar o astfel de persoană şi un astfel de tânăr s-ar întoarce în iadul din care a venit ( cu atât mai mult cu cât la mănăstire va avea parte de foarte multe ispite la început când are loc şi dezintoxicarea omului. Şi când spun la dezintoxicare mă refer şi la dezintoxicare de telefonul mobil. De exemplu, la mănăstirea Căşiel păr. Serafim confiscă telefoanele mobile la cei care vor să stea mai mult timp la mănăstire ceea ce pentru unii nu prea e plăcută. Este un telefon fix al mănăstirii dar bineînţeles că nu poate fi folosit la fel de mult ca celularul ).

Viaţa de mănăstire (12)

   În zorii unei dimineţi, nu mult după ce părinţii se mutaseră în pustie, a răsunat prin toată mânăstirea cântatul unei păsări. Părinţii au sărit în sus doar ca să afle un cocoş stând pe masă în mijlocul trapezei. Nu aveau nici o idee de unde venea şi cum ajunsese înăuntru. Cocoşul a continuat să mai cânte de câteva ori.

   Îndată s-a auzit un râs dincolo de poartă. Prietenul părinţilor, Diaconul Nicolae, pe drum fusese atras de culorile vii ale cocoşului şi îl cumpărase ca să-l aducă părinţilor în dar. A ajuns noaptea şi a pus cocoşul în trapeză.

   Dimineaţa când a răsărit soarele, lumina a pus în privelişte o pasăre de o frumuseţe neaşteptată, de o rasă exotică. Strălucea şi sclipea în soare, cu nuanţe aurii, roşii, albastre şi verzi strălucitoare. Penele lui aurii îşi schimbau culorile când se privea din locuri diferite. Părintele Gherman îşi aminteşte: „Nu mai văzusem niciodată înainte o asemenea pasăre – ca o făptură din altă lume.”

   Defilând cu vitejie pe pământ monahicesc, cocoşului păreau să-i placă împrejurimile. El deveni „al treilea frate” al mânăstirii, a cărui ascultare călugărească era să trezească monahii pentru rugăciune. El i-a învăţat pe părinţi să nu se bizuiască pe ceasuri deşteptătoare, ci pe el. Imaginea oamneilor săi deşteptaţi pentru rugăciune slujea ca ceva care aminteşte de pocăinţa Apostolului Petru la cântatul cocoşului. Pentru acest motiv, toţi cocoşii din Rusia sunt numiţi „Petia”, un diminutiv de la Petru.

   Părintele Serafim, a cărui familie avusese pui pe vremea când era copil, a construit un coteţ pentru cocoş. Când s-a apropiat iarna, a mers la oraş şi a cumpărat patru găini albe ca zăpada, aşa încât părinţii să aibă ouă. Deoarece coteţul era lângă bucătărie, păsările puteau fi observate îndeaproape. Părinţii au observat rânduiala obiceiurilor lor de somn: cum observau soarele coborând şi se cuibăreau pentru noapte, numai atunci când soarele era complet apus şi cum îşi părăseau coteţul nici mai devreme nici mai târziu decât răsăritul soarelui. Părintele Serafim a mai observat cum găinile aveau personalităţi diferite. Ele umblau şi îşi luau hrană prin diferite locuri şi glasurile şi comportarea lor erau foarte deosebite. Una dintre ele, care umbla şi cânta toată ziua, a fost numită „Pasărea-cântec” de către Părintele Serafim; alta, care le lovea mereu cu ciocul pe celelalte, a fost numită „Fata Rea”; şi principala victimă a acestui tratament a fost numită „Cenuşăreasa”. Chiar şi cu creierul lor de găină ele aveau o evlavie personală. Găina preferată a Părintelui Serafim se numea „Rumianeţ” (rusescul pentru „Obraz Trandafiriu”), îl urma în toate părţile.

   După prima iarnă, coteţul găinilor a fost mutat mai departe şi le-au luat locul alte animale care să le ţină tovărăşie părinţilor. Dar cocoşul auriu a adus mângâiere interioară în viaţa lor din pustie, pe care un vizitator ocazional nu putea să o înţeleagă niciodată.

   Ani de zile după mutarea lor, părinţii nu au avut nici câini nici pisici, considerând în râvna lor că nu era călugăreşte să aibă la schit animale răsfăţate. Apoi într-o zi Nina Seco le-a adus un dar. Când Nina stătea cu Părintele Gherman în tindă, ea i-a spus să închidă ochii şi să întindă mâinile. Când i-a deschis s-a pomenit ţinând o pisică gri. El a spus că nu vrea pisica, dar atunci Nina l-a întrebat dacă avea şoareci sâcâitori. „Foarte bine”, a spus Părintele Gherman adresându-se pisicii. „Dacă prinzi un şoarece într-o oră, poţi să rămâi. Dacă nu, trebuie să pleci.”

   Atunci, pisica s-a furişat sub clădire. În cincisprezece minute, în timp ce Părintele Gherman şi Nina mai stăteau de vorbă, pisica a adus un şoarece în tindă şi l-a pus la picioarele Părintelui Gherman, împlinind de îndată prima sa ascultare călugărească. Pisica a rămas şi au mai fost aduse şi altele mai târziu.

   Înainte de venirea pisicilor, părinţii văzuseră adesea şerpi cu clopoţei în zona schitului. Părintele Gherman intra uneori în chilia lui şi găsea această reptilă primejdioasă în interiorul sutanei lui ori lungită pe patul lui. Totuşi, odată cu sosirea pisicilor, aceşti şerpi se mai vedeau rareori. Părinţii au dedus că şerpii fuseseră atraşi spre clădiri de şoareci, dar acum, întrucât pisicile micşoraseră adunarea de şoareci, şerpii nu mai aveau motiv să vină. Pisicile deveniseră astfel, nu jucăriile răsfăţate pe care părinţii trebuiseră să le primească pe lângă mânăstire fără voia lor, ci lucrători de neînlocuit pentru siguranţa publică.

   Întrucât este „necanonic” să dai unui animal numele unui sfânt, părinţii numeau pisicile după ceva – de obicei un loc – legat de un sfânt a cărui pomenire era în ziua când sosise animalul. Astfel, o pisică venită în ziua de Sf. Gherman din Alaska a fost numită „Alaska”, una venită în ziua de Sf. Teodor Tyro (Novicele) a fos tnumită „Tyro”, etc. O pisică gri-cenuşie, cu căutătura tristă, s-a întâmplat să vină de sărbătoarea Maicii Domnului „Bucuria Tuturor celor Necăjiţi”: a fost numită potrivit „Necăjita”.

   Însoţitoarea personală a Părintelui Serafim era Tyro. Deşi mică, această pisică, ca din pânză, era stăpâna clanului pisicesc şi nici o altă pisică nu îndrăznea să-i taie calea. Până şi în căsuţa Părintelui Serafim, aceasta era ca o regină. I se aşeza liniştit în poală când bătea la maşină vreun articol şi nu voia să se ridice ca să n-o deranjeze. Într-o zi, intrând într-una din camerele de lucru ale mânăstirii, a aflat că dăduse naştere la pisoiaşi în mijlocul hârtiilor de pe masa editorială!

   Părintele Serafim iubea câinii cel mai mult. Niciodată nu putuse fi înlocuit mult îndrăgitul său câine din copilărie Ditto. Totuşi, într-o zi, un câine frumos, portocaliu cu negru, corcitură de ciobănesc german, a venit alergând pe poarta mânăstirii. S-a împrietenit îndată cu părinţii. „N-ar fi frumos să avem un câine?” a îndrăznit să propună blând Părintele Serafim. Dar câinele avea zgardă şi evident un stăpân, şi astfel părinţii au simţit că ar trebui să pună un anunţ la Magazinul Central din Platina. La scurtă vreme, a venit un om cu o camionetă. Omul venise să-l ia pe „Murphy” al lui. Câinele s-a ghemuit şi s-a uitat la stăpânul său cu ochi temători care păreau să arate că în trecut fusese tratat prost. Omul era mânios şi evident avea puţină dragoste pentru Murphy. Părintelui Serafim îi părea foarte rău să vadă că îi pleca prietenul.

   După câteva zile, Murphy se întoarse singur la mânăstire. Iarăşi a trebuit să vină stăpânul să-l ia. „Treci în maşină!” a ţipat omul la câine, lovindu-l cu mâna. „Dacă mai face aşa din nou”, a spus părinţilor, „va trebui să vi-l păstraţi!”

   De data asta numai după cincisprezece minute s-a întors înapoi. Părintele Serafim s-a bucurat în taină. Murphy fusese numele câinelui „în lume”, dar în mânăstire se va numi de acum înainte „Svir”, întrucât venise prima dată în ziua Sf. Alexandru de Svir. Părinţii au afirmat că nu aflaseră niciodată o făptură atât de minunată (poate că suferinţa îl făcuse astfel!). Nu era în acest animal nici un fel de „încăpăţânare” prostească! Se uita la oameni cu căutătură isteaţă şi cu o expresie atât de blândă, umilă. Afecţiune, joacă, tovărăşie, ocrotire: toate se făceau în vremea lui. Ţinea departe urşii şi pumele (dar fără lătrat neîncetat fără de folos), şi mai era cunoscut că era de ajutor fraţilor care se rătăceau, ca să-şi afle calea înapoi spre mânăstire.

   Părintele Serafim îl mângâia foarte rar pe Svir; între ei era un fel de comunicare tăcută. Aşa cum făcuse cu Ditto, se înţelegea cu Svir privindu-l adânc în ochi ca pe un om.

   Mânăstirea mai avea păuni care umblau prin toată pădurea ciugulind hrană. În fiecare primăvară, păunilor le creşteau cozi noi în culori strălucitoare, un semn al mâinii creatoare a lui Dumnezeu, un exemplu al ideii Lui de artă. Porumbeii, pomeniţi mai devreme, pe care Părintele Spiridon îi iubea atât de mult, din nefericire au fost ucişi noaptea de bufniţe.

   Căprioarele din zonă s-au apropiat de părinţi atât de mult, aproape ca animalele domestice. Căprioarelor le plăcea mânăstirea, în special pentru că era un loc relativ ferit de vânători. Părintele Serafim scria într-o vară într-o scrisoare: „este sezon de vânătoare şi căprioarele noastre dragi stau aproape de noi – de fapt, în timp ce eu bat acum la maşină afară, sunt înconjurat de cinci căprioare, trei dintre ele bând din apa noastră.”

   Părinţii supravegheau un puişor de căprioară pe care l-au ajutat să crească să devină mamă. În iunie 1972, Părintele Serafim scria: „Începe vara noastră şi acum două zile ‘puişorul’ nostru de căprioară a dat naştere la doi pui, s-ar părea chiar în faţa bisericii noastre! Nu aveau nici douăsprezece ore când i-am văzut prima oară, dar deja alergau (şi se poticneau peste tot). Spre surprinderea noastră, observăm că „Puiul” nu are nici un cuib sau ceva de felul acesta, ci doar îşi mută puii de colo colo, lăsându-i să doarmă atunci când cad jos, şi apoi se opreşte ceva mai departe. Aceasta este a treia zi şi încă nu au plecat din zona mânăstirii – ceea ce arată că suntem ‘demni de încredere’. Ne uitam împrejur din când în când şi la un moment dat am aflat un pui de căprioară încolăcit sub ‘copacul Sf. Gherasim’ al nostru, cu o icoană, uitându-se la ea. O privelişte foarte emoţionantă.”

   Căprioara pe care Părintele Serafim o iubea cel mai mult era un căprior de culoare deschisă numit „Whitey”. Mare, împărătesc şi frumos, cu un smoc de blană albă pufoasă pe piept, Whitey umbla peste tot ca regele pădurii. El ştia că monahii erau prietenii lui. Desăvârşit de blând în preajma lor, se apropia de ei, se lăsa să fie mângâiat şi mânca din mâinile lor.

   Într-o zi a sezonului de vânătoare, când Whitey umbla pe pământurile mânăstirii, s-a auzit un jeep urcând pe drum. Whitey, nesimţind primejdia posibilă, a pornit-o spre biserică, dincolo de care se apropia jeep-ul. Unul dintre fraţi a început să meargă după Whitey, strigând, „Whitey, stai aici! Whitey, nu pleca!” Jeep-ul a încetinit; vânătorii dinăuntru îl văzuseră pe Whitey şi fără îndoială au auzit şi strigătele înnebunite ale fratelui. Dar Whitey continua să meargă. Nici nu mersese căprioara nouă metri dincolo de biserică, când s-a tras un foc. Whitey a căzut jos mort. De data asta Părintele Gherman a dat fuga la faţa locului.

   – Ce faceţi? A strigat el către vânători, arătându-le inscripţia Vânatul interzis. Aceasta este proprietate privată. Vânătorii erau beţi. Omul care trăsese cu puşca şi-a îndreptat arma încă fumegândă către Părintele Gherman.

   – Ce ai spus? A întrebat omul cu o vorbă ameninţătoare. Părintele Gherman desigur nu a spus nimic şi după un timp maşina li s-a răsturnat pe drum.

   Părintele Serafim a fost pustiit de moartea bruscă şi crudă a lui Whitey. Mergând în biserică, a plâns. Micul băiat plin de iubire care plânsese oarecând lângă „Ditto”, era acolo în interiorul său.

   Pe când petreceau în schitul lor, părinţii au aflat despre un experiment, supravegheat de către guvernul sovietic, care era în legătură cu animalele. Bolşevicii, socotind că toate animalele domestice în afara animalelor de gospodărie sunt un lux burghez, au omorât toate aceste animale din anumite zone ale Rusiei. După ani de zile au făcut un studiu psihologic, comparând oamenii din aceste zone cu oameni din zonele unde animalele fuseseră îngăduite să vieţuiască. S-a descoperit că oamenii care fuseseră lipsiţi de animale aveau o proporţie mai mare de depresiune nervoasă, anxietate şi sinucidere decât ceilalţi. S-a concluzionat astfel că animalele aveau oarecare efect terapeutic asupra fiinţelor omeneşti.

   Părinţii au văzut adevărul confirmat de propria lor experienţă la mânăstire. În presiunea constantă de activităţi ale părinţilor, animalele erau un izvor de odihnă şi uşurare pentru ei. O pisică împingea o uşă deschisă şi intra în tipografie pe când părinţii lucrau, ori un prihor şi perechea lui se arătau în privelişte construindu-şi cuibul în afara ferestrei – şi îndată întreaga povară a universului omenesc se spulbera înaintea realităţii creaţiei lui Dumnezeu din care şi omul este o parte. Aceste animale nu aveau nici o legătură cu maşini stricate, prese de tipărit şi maşini de cules litere, nici cu probleme bisericeşti şi financiare cu care erau preocupaţi părinţii.

   Părintele Gherman observă: „În atmosfera noastră rustică, animalele îşi au locul lor. În atmosfera lumii contemporane, pe de altă parte, ei parcă ar fi jefuiţi de talanţii lor, fiind în nepotrivire cu lumea făcută de om. Când priveşti în ochii animalelor vezi nu numai că sunt drăgălaşe, jucării din blană, ci sunt un fenomen extraordinar de serios, creaturi care iau viaţa în serios. Animalele îşi duc viaţa şi parcă ne spun: ‘Intră în lumea lui Dumnezeu. Aparţii veşniciei!’

   Părintele Gherman îşi aminteşte o clipă liniştită când era cu Părintele Serafim şi animalele lor au venit la ei: Svir, uitându-se în sus cu atâta devotament şi dând din coadă, şi o pisică frumoască, cu lăbuţele albe, cu numele Kisa, stând liniştit alături.

   – Din punctul tău de vedere, ce sunt animalele? A întrebat Părintele Gherman într-o stare meditativă.

   – Ele au o legătură cu raiul. A răspuns Părintele Serafim.

Viaţa de mănăstire (11)

   În 1973, un întreg val de aspiranţi la viaţa monahală au început să vină la Mânăstirea Sf. Gherman, începând cu finul Părintelui Serafim, Fratele Laurenţiu. După cum am văzut, părinţii nu făcuseră nici o încercare să atragă pe cineva cu care să-şi împartă viaţa: „mai presus de toate”, explica Părintele Serafim, „pentru că viaţa identităţii sufletului, care se trăieşte aici în condiţii de lipsuri materiale, poate fi încercată numai de cineva cu o voinţă liberă şi chiar râvnitoare.” Totuşi, când au venit oameni, părinţii au privit aceasta ca pe buna rânduială a lui Dumnezeu. Primind veşti că va veni un nou aspirant în curând, Părintele Serafim a scris: „Este prea mult să ţinem în ascultare patru oameni. Ne bucurăm că Dumnezeu ne trimite mai multe ajutoare; dar noi ştim bine că împreună cu o pereche de mâini se află şi un suflet, ale cărui adâncimi sunt de nepătruns şi noi doar ne rugăm lui Dumnezeu ca să nu folosim sau să îndrumăm greşit ceea ce El ne-a trimis, ci ca El să sporească întru noi necuprinsă putere de iubire adevărată şi frăţietate.”

   Cu cât obştea se mărea, Părintele Serafim se uita la Părintele Gherman ca la cineva care, aşa cum spunea el, „ne poate îndruma în individualitatea sufletului şi a minţii (ceva ce noi sărmanii americani nu putem face, atâta timp cât ortodoxia este atât de firavă în noi).” Odată s-a întâmplat că Părintele Gherman era plecat; Părintele Serafim a spus fraţilor, „Ar trebui să dăm multă preţuire Părintelui Gherman. El are bună sporire duhovnicească.”

   Părintele Gherman, căruia îi păcea să plece, era ca un fel de conducător sau „stareţ” al comunităţii, în timp ce liniştitul Părinte Serafim – care prefera să se ocupe de oameni făcându-le bună rânduială duhovnicească – slujea ca îndrumător duhovnicesc. În fiecare seară după slujbă, Părintele Serafim rămânea în biserică ca să audă fraţii cum îşi descărcau sufletele în taină, lui. Iarăşi, părinţii au dobândit această practică monahală de la Cuviosul Paisie Velicikovski, pe care o păstrase şi după ce ajunsese conducătorul unei mânăstiri. Paisie întemeiase „destăinuirea gândurilor” ca mijloc de omorâre a pornirilor rele celor ascunse, înainte de a fi sporite de diavol.

   La 1 septembrie 1973, sărbătoarea Anului Nou Bisericesc, Părintele Serafim a scris cu optimism: „Noul an începe cu fraţii întru bună împreună-vieţuire, întru armonie şi însufleţire căpătată din viaţa cenobitică din pustie …. Ideea unei astfel de vieţi a individualităţii sufletului, bazată pe sinceritate şi ascultare, s-a pierdut în Biserica Rusă din acest veac şi este o minune a milei lui Dumnezeu că am fost în stare să punem început de bună lucrare duhovnicească …. Venirea Arhimandritului Spiridon la noi săptămâna trecută şi cele două slujiri ale Sfintei Liturghii au adus tuturor fraţilor bogată bucurie duhovnicească şi putere.”

   Aspiranţii la călugărie şi-au început viaţa la mânăstire ca ostenitori şi după o perioadă premergătoare nedeterminată, erau îmbrăcaţi în sutane negre ca novici. În limba rusă cuvântul pentru „novice” (posluşnic) înseamnă „cel care ascultă”. După perioada de noviciat a învăţării, ascultării şi verificării (trei ani prin tradiţie), aspiranţii puteau să se călugărească şi să fie tunşi ca monahi. La Mânăstirea Sf. Gherman ca şi în alte mânăstiri, novicii nu aveau permisiunea să vorbească unul cu altul sau cu vizitatorii.Se punea accentul pe concentrarea lăuntrică a gândurilor mai mult decât asupra împrăştierii exterioare. Părintele Serafim scria: „Se dă o atenţie deosebită formării ortodoxe a minţii şi inimii cu ajutorul cuvântului scris al textelor patristice şi hagiografice. Vieţile sfinţilor şi îndrumările duhovniceşti sunt citite la toate mesele; fiecare frate avea întotdeauna o carte pentru lectură duhovnicească prin bună îndrumare.”

   La un moment dat vieţuiau paisprezece suflete la mânăstire, fiecare cu propriile probleme şi nevoi. Părinţii voiau să le dea hrană neîntreruptă de învăţătură duhovnicească, dar în acelaşi timp ei nu voiau să-i înveţe din experienţa lor. Cuviosul Paisie spunea: „Cel care are fraţi întru povăţuire nu trebuie să-i instruiască şi să-i înveţe după înţelegerea şi discernământul propriu, ci după … sfinţii părinţi.” Odinioară, Părinţii Gherman şi Serafim şi-au impus osteneala de a porni pe calea vieţii cea cu totul diferită de aceea a lumii. Acum, că noii fraţi aleseseră să-i slujească lui Dumnezeu, părinţii trebuiau să le dea învăţătură patristică despre cum să nu mai trăiască pentru ei.

   Având aceasta în vedere, Părintele Serafim a început să traducă expuneri patristice clasice despre viaţa duhovnicească. Una dintre acestea a fost Răspunsuri la întrebările ucenicilor de Părinţii Pustiei Varsanufie şi Ioan din sec. al VI-lea. Părintele Serafim a ales pasaje din lucrare, pe care le-a simţit cele mai potrivite pentru acei fraţi care se aflau atunci la mânăstire. El s-a înştiinţat că multe din întrebările puse Sfinţilor Varsanufie şi Ioan nu erau diferite de întrebările puse de luptătorii creştini de astăzi şi că răspunsurile bătrânilor declarau război îndreptăţit fanteziilor obişnuite şi concepţiilor greşite. Ei au prezentat natura viciilor – smerenie prefăcută, calculare cu inima împietrită, judecată, lene, închipuiri trupeşti, lipsa pazei interioare – şi a prezentat căi lucrătoare pentru lepădarea de ele şi dobândirea virtuţii.

   În mânăstirea românească de la Dragomirna, Cuviosul Paisie obişnuia să adune fraţii în trapeză seara şi să le citească textele pe care le tradusese în limba lor maternă. Acum, Părintele Serafim făcea la fel cu fraţii săi. Citindu-le în trapeză traducerea sa a Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, vorbea rar aşa încât fiecare cuvânt să-i pătrundă.

   Părintele Gherman era întru mare bucurie duhovnicească. Ce text bun, puternic iese la iveală, gândi el. Întorcându-se către Părintele Laurenţiu, a spus „Acesta este un moment istoric! Gândeşte-te: vechi părinţi ai pustiei – din sec. al VI-lea – aduşi într-un pământ nou, traduşi pentru prima dată în limbajul pustiei. Îi poate face pe oamenii de aici uriaşi duhovniceşti.”

   Totuşi, în luna care a urmat, fraţii au ieşit din mânăstire unul câte unul. Data următoare când Părintele Serafim a citit din traducerea sa, erau numai trei oameni în trapeză.

   – Ei, cred că Varsanufie şi Ioan nu au făcut nici un bine, a remarcat Părintele Gherman. De ce oare?

   – Pentru că pământul nu are adâncime, a răspus Părintele Serafim.

   Părintele Serafim credea că, în pilda semănătorului din Scriptură, pământul american era reprezentat de pământul cu puţină adâncime, locurile pietroase (Marcu cap. 4). Spre deosebire de lumea veche, societatea americană nu are de loc rădăcini adânci, nici o adâncime a pământului. Oamenii ei primesc îndată cuvântul cu bucurie; totuşi ei nu au în ei nici un fel de rădăcini, şi astfel ei rabdă dar numai o vreme: după aceea, când durerea sau persecuţia se ridică din cauza cuvântului, devin supăraţi. Soarele îi pârleşte şi ei se ofilesc.

   Părintele Serafim era convins că antidotul pentru această problemă caracteristic americană era statornicia şi de aceea el o tot sublinia, de aceea vorbea atât călugărilor cât şi mirenilor despre nevoia zilnică de citire din textele sfinte şi slujbele zilnice. „Cu adevărat, răbdarea este una dintre virtuţile esenţiale ale timpurilor noastre. Fără ea, greu va rămâne cineva în viaţă.”

   Mai urmau să vină la mânăstire mai mulţi aspiranţi la călugărie iar experienţa Părintelui Serafim ca părinte duhovnicesc al lor l-a învăţat principalul criteriu pentru reuşita sau eşecul lor. Într-un articol despre monahismul din vechea Galie, el observa: „Atunci, ca şi astăzi, o mare parte a interesului pentru monahism era un rod al visului fără de folos care nu recunoştea luptele şi umilinţele zilnice necesare pentru a pune suişuri vieţii duhovniceşti adevărate potrivit Evangheliei.” Atât părinţii călugări din răsărit cât şi cei din apus, nota el, „puneau un mare accent pe necesitatea lucrării celei bune”, şi au văzut „o corelare precisă între consimţirea la muncă şi o adevărată osteneală pentru câştigurile duhovniceşti …. Aprinderea spre lucrare, de fapt, este o bară de măsură pentru sporirea duhovnicească …. Conştiinţa acestui principiu de bază a vieţii duhovniceşti este ceea ce determină măsura ‘coborâtă’, aspră a adevăratei mânăstiri ortodoxe, care este valabilă şi astăzi. Novicele care se formează într-o asemenea atmosferă duhovnicească se află adesea în împrejurări tulburătoare care cercetează râvna lui firească spre lene şi somn.” După ce prezintă noviciatele tulburătoare şi grele ale egipteanului din sec. al VI-lea, Avva Dorotei şi mai contemporanului de la Optina, Bătrânul Iosif, Părintele Serafim a scris că „visătorii leneşi care se află printre aspiranţii monahali de astăzi nu rezistă în astfel de condiţii; ei pleacă adesea pentru că mânăstirea ‘nu este destul de duhovnicească’ – nedându-şi seama că astfel ei se lipsesc de ‘limanul’ duhovnicesc fără de care vor cutreiera fără de folos neaflându-şi ‘mânăstirea ideală’. Lenea nu este păcatul cel mai rău al aspiranţilor la călugărie; dar fără iubire de osteneală ei nici măcar nu vor intra vreodată în lupta vieţii monahale nici nu vor înţelege principiile elementare ale luptei duhovniceşti.”

   Deşi nevoinţele ascetice necumpătate erau interzise la mânăstire, ca oamenii să nu cadă în înşelăciunea dimprejurul lor, viaţa simplă a disciplinei călugăreşti fără îndulcirea vieţii moderne cercetau tăria sufletească a tinerilor aspiranţi până la limită. Părintele Serafim a înţeles cât de greu era pentru tineri să facă trecerea de la viaţa unui american modern tipic la aceea a unui adevărat luptător monahal. El scria: „În ciuda scopului său îndreptat către cealaltă lume, monahismul este încă în lume şi structura lui nu poate decât să reflecte starea lumii contemporane lui. Tinerii răsfăţaţi, mulţumiţi de sine, egoişti, care formează marea majoritate a celor care vin astăzi la monahism (cel puţin în lumea liberă) nu pot decât să aducă cu ei ‘bagajul’ lor lumesc de atitudini şi obiceiuri şi acestea la rândul lor nu pot decât să influenţeze mediul călugăresc. Influenţa lor poate fi minimalizată cu o luptă energică şi conştientă împotriva lor; fără această luptă constantă, ei pot ajnge chiar să domine şi mânăstirea cea mai bine organizată, adesea prin căi ascunse.

   Prin natura lui, adevăratul monahism ortodox este duşmănos principiului confortului modern. Lucrarea neschimbătoare a călugărului nu este aceea de a-şi crea comodităţi, ci de a se jertfi, punându-şi inima şi sufletul în seama cuiva care se află deasupra lui; dar acesta este opusul principiului vieţii moderne, care se bazează pe visul chiliastic de a face viaţa uşoară pe pământ. Angajarea într-o luptă conştientă împotriva principiilor şi obiceiurilor confortului modern este o lucrare rară şi primejdioasă; astfel nu este de mirare că monahismul nostru (de astăzi) este atât de slab – aceasta nu poate decât să oglindească slăbiciunea vieţii ortodoxe de astăzi în general.”

   Ajungând să-i iubească şi să aibă grijă de fraţii care au venit la ei, părinţii se mâhneau adesea foarte tare să-i vadă dezrădăcinaţi şi renunţând la ideea monahismuluui când abia începuseră să aşeze o temelie. Mulţi aspiranţi veneau cu cele mai serioase intenţii de a lupta şi erau în stare să aducă la mânăsitire bogată roadă duhovnicească. Dar, „deşi duhul este râvnitor, trupul este slab” şi influenţa mediului lor cultural era prea puternică ca să le permită să rămână. Din diferite motive, părinţii Serafim şi Gherman nu fuseseră atât de subjugaţi de standardele culturale ale Americii moderne: Părintele Serafim, pentru că el se simţise întotdeauna străin faţă de societatea materialistă şi Părintele Gherman, pentru că el fusese crescut în Germania în timpul războiului şi fusese obligat să se îngrijească de mama şi de sora lui, găsind astfel puţină vreme pentru căutarea mulţumirii personale.

   Chiar dacă Părintele Serafim se păzea cu tărie să se comporte cu tinerii novici ca un „bătrân purtător de Dumnezeu”, el ştia că pentru ei era de folos să întemeieze cu el, părintele lor duhovnicesc, o relaţie de încredere şi sinceritate de bază. După cum arăta odată, „o parte importantă a instruirii monahiceşti este deprinderea de a nu se încrede în judecata proprie.” Despre această problemă el a citat din Convorbirile Sfântului Ioan Casian: „Dacă dorim să urmăm poruncile Evangheliei şi să fim întocmai cu Apostolii şi cu întreaga Biserică timpurie, sau cu cea a Părinţilor, care în vremurile noastre au urmat virtuţile şi desăvârşirea lor, atunci n-ar trebui să ne încredem în părerile noastre, făgăduindu-ne desăvârşirea evanghelică din această stare rece şi plină de păcat; dar urmând paşii lor ar trebui să ne sârguim să nu ne înşelăm pe noi înşine şi astfel vom împlini rânduiala cea bună şi poruncile mânăstirii, aşa încât ne-am putea lepăda de lumea aceasta întru adevăr.”

   Acest principiu monahal fusese încercat, şi primise pecetea experienţei de veacuri, şi Părintele Serafim urma să vadă marea confirmare a lui în propria sa mânăstire. Cei care nu au reuşit să-l urmeze păreau sortiţi a fi îndepărtaţi din calea mânăstirii.

   Părintele Serafim a înţeles că „încrederea în părerea proprie” era de cele mai multe ori rezultatul nepăsării faţă de voia lui Dumnezeu. Omul trebuie numai să cerceteze împrejurările din viaţa sa pentru a primi un semn al acestei voinţe, ca să o vadă cu ochii credinţei. Când un frate, de exemplu, s-a întors bolnav şi flămând după aproape două săptămâni de hoinăreală prin lume, Părintele Serafim a notat ceva extraordinar: „Evanghelia pe care am citit-o cu o zi înainte de plecarea lui a fost: ‘Nici un om care îşi ia plugul şi se uită înapoi nu este bun pentru Împărăţia cerurilor;’ Evanghelia pe care am citit-o înainte de întoarcerea lui: Fiul risipitor.”

   Prudenţa patristică împotriva încrederii în sine nu se aplica numai la călugări. Odinioară, după ce părinţii serviseră prânzul la nouăsprezece musafiri, inclusiv păstori ortodocşi şi mireni, Părintele Serafim a observat: „Ce multe orientări şi probleme diferite printre ei! Şi cât de întunecat este viitorul duhovnicesc pentru cei care se încred în ei înşişi! Numai cei care se biruiesc pe sine, şi nici nu se cred cu dreaptă judecată, au posibilitatea să sporească duhovniceşte!”

   Părintele Serafim a aşezat astfel de valori asupra individualităţii sufletului călugăresc, încercând aceasta vreme îndelungată, împreună cu Părintele Gherman, că lui îi era greu să aibă oameni în mânăstire care nu erau interesaţi de aceasta. Ca unul care întruna „se omora pe sine” pentru lucrarea obişnuită, ura să vadă oameni stând şi flecărind, aşteptând fără grabă să vină cineva şi să le „spună” ce să facă în continuare. Era cu mult mai rău când intrau în dispute pătimaşe asupra unor lucruri care, faţă de viziunea monahală, arătau că sunt mărginiţi fără de nădejde. Odată, după ce Părintele Serafim a auzit un frate mai în vârstă dojenindu-l aspru pe Teofil că „terminase apa obţinută din gheaţă” ca să se spele pe dinţi, el a observat că asemenea fapte „respiră duhul care distruge mânăstirile”. Avva Dorotei, sfătuindu-şi călugării egipteni din sec. al VI-lea, vorbise chiar de această problemă: „Fiecare dintre noi a renunţat la ceva – poate averi mai mari sau foarte mici – în orice caz, fiecare a lepădat ceea ce avea de lepădat. Apoi venim la mânăstire şi ne împlinim dorinţele prin lucruri neînsemnate care nu aduc nici un folos [de exemplu, apa din gheaţă]. Nu trebuie să facem aşa, întrucât aşa cum ne îndepărtăm de lume şi problemele ei, tot aşa ar trebui să ne desprindem de dorirea lucrurilor materiale şi să aflăm ce înseamnă renunţarea şi de ce am venit la mânăstire, [să ne înştiinţăm] care este scopul către care ne-am îndreptat şi astfel să ne punem în bună rânduială comportarea pentru a corespunde acestui scop şi să ne aruncăm într-o luptă aşa cum au făcut părinţii noştri.”

   Pentru a exista adevărata identitate într-o mânăstire, este necesar ca fraţii să înţeleagă întreaga imagine, să creadă în ea şi să adopte de bună voie scopul comun, bucurându-se de şansa de a lucra pentru acest scop pe orice cale posibilă. Opusul acestuia este monahismul „idioritmic”: o formă contrară convenţiilor în care nu există nici un scop comun şi fiecare face ce vrea, ca fetele bătrâne şi burlacii. Despre cineva care spera să găsească aşa ceva la mânăstire, Părintele Serafim a scris cu tristeţe: „El doreşte doar un colţişor comod unde oamenii să-l tolereze şi el să facă ce vrea cu viaţa lui …. El ascultă numai la suprafaţă şi în măsura în care este necesar ca să poată ocupa în continuare colţişorul său comod cu nici un fel de participare sinceră în obşte …. Până acum este evident că el nu are atracţie pentru ceea ce căutăm noi, ci se ţine doar după noi şi este ataşat de noi din punct de vedere afectiv; nu ne place să-i spunem să-şi găsească alt loc unde să poată fi cu mintea şi cu sufletul (ştiind că nu va găsi niciodată un asemenea loc), şi iarăşi nu ne place să ‘îl târâm’ după noi, cerându-i să lucreze într-un chip care trebuie să fie din voinţă proprie pentru a izbuti. ‘Izbucnirile’ lui aduc uneori o mare irosire pentru mine şi Părintele Gherman, pentru că de fapt ceea ce face el pune sub semnul întrebării întregul nostru fel de vieţuire, fără să-l vadă sau să-l aprecieze; acest fel de viaţă este atât de greu, necesitând luptă şi sensibilitate mare, că poate fi distrusă.”

   Pe parcursul unui deceniu, nu mai puţin de cincizeci de aspiranţi la călugărie au venit la mânăstire. Cu toată îndrumarea care era necesară, şi cu toate dificultăţile duhovniceşti, emoţionale şi fizice care trebuiau să fie cunoscute, părinţii au ajuns la concluzia că „cu cât se află mai mulţi oameni, cu atât mai mică lucrare se face”. Fraţii aveau mari probleme cu vechile camionete ale mânăstirii care se stricau foarte des şi trebuiau reparate. Părintele Serafim spunea odată: „Diavolul ne loveşte mai întâi prin maşini şi apoi prin novici.”

   „Idioritmiile” erau o cruce grea de purtat, dar şi mai greu era de a vedea adevăraţii luptători care, din lipsă de statornicie, se lipseau de prilejurile date de Dumnezeu. Odată, Părintele Serafim s-a descurajat atât de tare că i-a spus Părintelui Gherman: „Aş fi dorit să nu vină niciodată.” Noii fraţi păreau să nu poată pătrunde deplin în acea „individualitate a sufletului” şi încredere reciprocă pe care se întemeiase obştea. După cum am văzut, Arhiepiscopul Ioan prezisese aceasta cu nişte ani mai devreme, în viziunea Părintelui Serafim.

   Şi totuşi crucea părinţilor nu a fost dusă în deşert. Părintele Serafim scria, „Din experienţă am văzut că oricine vine aici cu intenţie bună şi în special cu credinţă fierbinte în Sf. Gherman şi Arhiepiscopul Ioan, nu pleacă fără vreo mângâiere duhovnicească, după credinţa lui.” Unii fraţi au sporit în mânăstire; personalităţile lor adevărate au ieşit într-un fel la iveală. Părintele Gherman observase acest fenomen când se convertise. El a spus: „La Jordanville, toţi călugării arătau la fel şi totuşi erau cu toţii atât de diferiţi, cu personalităţi atât de distincte, unice şi vii. Dar în oamenii care veneau din lume am observat opusul: ei toţi arătau diferit, dar erau toţi la fel – cu toţii purtau aceeaşi emblemă a lumii.”

   Pentru doi oameni care nu intenţionaseră niciodată să „întemeieze o mănăstire”, Părinţii Gherman şi Serafim aveau cu siguranţă mâinile pline. În fiecare persoană care venea la ei, ei au văzut un dar de la Dumnezeu, chiar dacă aceasta se întâmpla fie cu totul de neconceput dintr-un punct de vedere omenesc. Ei îi primeau pe toţi care veneau pentru scopul de a trăi viaţa monahicească cu ei, urmând astfel tradiţia Cuviosului Paisie care spunea: „Pe unul care vine la mine eu nu-l voi alunga.” Şi mai aveau o regulă, ca să nu dea niciodată afară pe cineva – în afară de situaţii rare, când cineva devenea realmente violent ori ameninţător. Întrucât Dumnezeu trimisese un frate, nu le revenea lor să hotărască dacă şi când ar trebui să plece. Ei lucrau cu credinţa că dacă fratele nu era cu adevărat bun acolo, el singur trebuia să ajungă în cele din urmă la acea concluzie. În acelaşi timp, părinţii simţeau că trebuiau să dea maximum celor care veneau la ei, în ciuda oricăror greutăţi, neplăceri sau suferinţă interioară ce le-ar fi putut aduce aceasta. Cuviosul Paisie spunea, „Un alt frate este o altă rugăciune.”

O scurtă vacanţă la mănăstire…

Aceste 3 săptămâni mi le-am petrecut la Mănăstirea Căşiel ( doream să stau mai mult dar din unele motive a trebuit să vin mai repede ) şi am aflat mai multe lucruri interesante pe care aş vrea să le împărtăşesc.

   Păr. Serafim Bădilă ( duhovnicul mănăstirii de maici de la Căşiel ) este şi duhovnicul LTCOR Dej şi are o bogată activitate duhovnicească. Păr. Serafim ( după cum ştiu cei ce au mai citit de pe blog ) l-a cunoscut atât pe păr. Arsenie Boca ( ce l-a trimis să se înscrie la Teologie deşi în acea perioadă familia păr. Serafim stătea cam rău cu banii şi nu vedeau cum s-ar putea asta dar păr. Arsenie i-a spus că vor apărea şi banii ) cât şi pe păr. Cleopa Ilie ( ce l-a cam „tras de ureche” că dădea Sf. Împărtăşanie foarte uşor ). Ceva cuvinte mai interesante în predicile păr. Serafim le-am notat:

   – profeţiile păr. Arsenie Boca:

          1. uciderea lui Ceauşescu;

          2. va veni o vreme când vă vor pune taxe pe tot ( ce se întâmplă cam acum );

         3. Bulgaria, Ungaria şi Rusia vor ataca România;

         4. Bucureştiul ( unde se întâmplă atât de multe păcate ) va fi ars la pământ;

         5. după acestea vor avea loc nişte schimbări în ţară ce vor face pe ceilalţi să privească cu admiraţie la noi.

   – profeţiile Sf. Ioan Iacob:

         1. cei ce merg acum dezbrăcaţi de voie vor ajunge să o facă de nevoie;

         2. unde se fac dansuri şi petreceri vor fi gloanţe;

   – profeţiile Sf. Cosma Etolianul:

         1. va veni o vreme când oamenii îl vor vedea pe drac printr-o cutie în casă ( televizorul, Internetul );

         2. va veni o vreme când oamenii vor vorbi între ei ca şi cum ar fi despărţiţi de un zid ( telefonul fix şi mobil );

         3. va veni o vreme când vor dispărea ţările ( Al 3-lea război mondial ).

   – păr. Serafim spunea şi de faptul că în România se trăieşte atât de rău ( cu banii ) iar în alte ţări cum ar fi în Suedia se trăieşte foarte bine cu banii. De ce? Pentru că cei din Suedia nu sunt ortodocşi şi nu fac atâtea avorturi câte se fac în România. Spunea păr. Serafim că această criză economică are la bază criza morală.

   – sistemul acesta în care ne aflăm are rolul de a ne face mai uşor de controlat pentru masoni. Soluţia este simplificarea vieţii ( renunţarea la tot felul de conforturi prin care se strică bani degeaba ) şi respingerea tuturor cardurilor cu cip ( buletine, card de sănătate, permis de conducere etc. ). Suntem în stare să renunţăm pentru Hristos la locul de muncă dacă ne obligă să luăm card cu cip (pentru plata salariilor)? Noi acum ne aflăm în perioada în care Hristos era în Grădina Ghetsimani şi se ruga pentru Sf. Patimi iar ucenicii dormeau. Noi dormim. Înainte să vină comuniştii şi să facă colectivizarea, tatăl păr. Serafim aude despre colectivizare ( lucra la mină ). Spune despre asta familiei şi că ar vrea să dea tot pământul ce îl aveau la un sărac din sat ca mai apoi să nu apară probleme cu comuniştii. Familia a fost de acord şi şi-au dat cu acte toate pământurile iar când au venit comuniştii n-au avut necazuri. Aşa au făcut şi alţi oameni mai bogaţi care auzeau astfel de zvonuri iar cei ce n-au făcut aşa au fost închişi că sunt burghezi. Aşa ar trebui să facem şi noi. Ar trebui să ne retragem cât de mult putem din acest sistem antihristic.

   – un fiu duhovnicesc a primit canon să scape de TV, Internet şi mobil ( că avea fix ). Oare când vom face şi noi asta?

   Îmi amintesc despre păr. Serafim că atunci când ţinea predicile mă simţeam ca şi cum păr. Serafim ar fi învăţătorul iar eu aş fi elevul cu lecţia neînvăţată ce îi este frică să nu fie ascultat. Adică ascultând la calculator predicile nu mi se par nu ştiu cât de speciale dar fiind în acelaşi loc cu păr. Serafim lucrurile sunt altfel. Mai ales că păr. Serafim mai vorbeşte şi cu unii din public.

   La mănăstire m-am apropiat şi de o soră de mănăstire care mi-a spus nişte lucruri interesante:

   – a avut şi ea unele crize în legătură cu Dumnezeu şi i-a spus un părinte îmbunătăţit că e de călugărie ( un lucru ce i se părea cu totul de negândit pentru ea )

   – Dumnezeu când te-a prins nu te mai lasă nici să vrei ( ca o completare pentru cârtitori: nu te mai lasă în sensul că ştie că după acele vremuri tulburi în care te afli tot pe El Îl vei alege şi de asta te ajută să treci de momentele grele )

   – un om dădea tot timpul ceva săracilor şi odată a văzut în ochii unui bătrân sărac, ochii Mântuitorului ce erau aşa de calzi şi de frumoşi încât atunci când  a ajung la lucru nu mai avea nici un chef de muncă de fericit ce era

   – ori unde ajungem este din purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi din cauză că El vrea să ne înveţe ceva

   – este nevoie de o spovedanie generală odată pe an pentru a pătrunde tot mai adânc în sufletul nostru şi a mai scăpa de monştrii din noi ce îi avem din copilărie şi care ies foarte greu. Nu spunem doar păcatele ci şi unele lucruri ce ni s-au întâmplat şi ne-au influenţat negativ ( chestia cu spovedania generală mi-au mai spus două surori de mănăstire ).

   – la păr. Serafim vin tot mai mulţi tineri. Există azi o chemare a lui Dumnezeu faţă de tineri.

   O altă persoană cu care m-am întâlnit ( şi care pentru mine a fost o mare mirare ) este ÎPS Serafim Joantă, mitropolitul Germaniei. Duhovnicul ÎPS Serafim este păr. Serafim Bădilă ( un anti-ecumenist convins apropo de cei care cam tind să lovească în mitropolit ). A venit la mănăstire fără slavă, fără să anunţe pe nimeni deşi maicile au aflat de venirea sfinţiei sale în ziua în care a venit( mai în glumă întreba ÎPS Serafim pe păr. Serafim că de unde ştia că vine. Este cumva francmason? Iar păr. Serafim spunea că are sursele sfinţiei sale ). Uimit că un astfel de om este în faţa mea m-am grăbit să îi cer binecuvântare şi a fost şi foarte cald. M-a întrebat de unde sunt şi m-a impresionat plăcut. Următoarea zi a fost o Sf. Liturghie arhierească iar la predică ÎPS Serafim a spus nişte lucruri foarte interesante:

   – dăm vina pe masoni pentru tot răul din ţara asta că ei vor să ne distrugă ţara deşi noi înşine ne furăm şi facem tot felul de păcate şi de asta trăim atât de rău

   – poporul român este ( teoretic ) unul din cele mai credincioase din Europa ( conform statisticilor ) şi cu cele mai multe avorturi, sinucideri, tâlhării, corupţie din Europa

   – suntem ca poporul evreu care se considera perfect dar Iisus merge la o samarineancă să-i spună că e Mesia şi a lăudat credinţa unui soldat păgân

   – musulmanii ne dau lecţii prin viaţa lor care este mai creştină decât a noastră a ortodocşilor care deţinem Adevărul lui Hristos.

   Am mai întâlnit la mănăstire şi o femeie doctor de la PRO VITA ce s-a ocupat de pliantele anti-vaccin. A spus femeia aceasta nişte lucruri destul de urâte:

   – există o mafie a firmelor de medicamente

   – a primit ameninţări de la Ministerul Sănătăţii şi de la Direcţia de Sănătate din cauza pliantelor anti-vaccin

   – vaccinurile ar trebui respinse toate. De ce? Pentru că vaccinurile date la copii nu permite să aibă boala respectivă copiii ci o amână la maturitate. Chestia e că în copilărie boala este mai puţin periculoasă decât la maturitate şi nelăsând să facem boala la copilărie nu lăsăm să facem anticorpii şi singuri ne facem rău

   – la naşterea copilului teoretic spitalul trebuie să dea un act în care mama să semneze că e de acord să-i facă primele vaccinuri copilului. În România legea nu se respectă aşa că mama trebuie să facă o cerere că refuză să i se facă la copil vaccinuri

   – dacă şcoala spune că nu primeşte înscrierea unui copil din cauză că nu are vaccinurile făcute atunci părinţii să ceară să vorbească directoarei şcolii şi să o ameninţe că o dă în judecată şi va fi primit copilul ( motivul e că procesul va fi câştigat foarte uşor de părinţi )

   – să trecem la medicina naturistă. Medicina obişnuită în privinţa bolilor atacă simptomele şi nu cauzele ( ceea ce face medicina naturistă )

   – după avort multe fete s-au sinucis ( chiar şi în clinica de avort ) dar nimeni nu spune asta

   – totul este otrăvit: pasta de dinţi conţine ceva substanţe ce poate provoca cancer la tiroidă, le fel şi apa minerală sau naturală îmbuteliată în sticle. Am ajuns la concluzia cu o prietenă că tot ce putem face e ceea ce ne-a spus păr. Arsenie Boca: să face semnul Sf. Cruci peste tot.

   Îmi cer iertare dacă au fost multe veşti urâte dar adevărul e că trăim vremuri destul de grele. Să ne păstrăm nădejdea în Dumnezeu că nu ne lasă dar în acelaşi timp să fim tot timpul treji şi gata să părăsim totul ( aşa cum erau părinţii din Pateric ).

Viaţa de mănăstire (10)

   Cu focul cel mic care le ardea în inimi de la tunderea lor, părinţii erau în stare să-l urmeze pe Părintele Spiridon din ce în ce mai adânc în taina călugărească. Acum ei începeau cu adevărat să cunoască roadele duhovniceşti ale pustiei.

   Părintele Gherman scrie: „Grija noastră începea treptat să cuprindă viaţa care ne înconjura îndeaproape. Începeam să vedem realitatea aşa cum este şi să nu depindem de părerea omului. Adierea vântului, schimbările vremii, influenţa acesteia asupra stării omului, viaţa animalelor şi păsărilor de pădure – era ca şi cum până şi respiraţia plantelor şi copacilor aveau acum semnificaţie. Erau semănate idei de pace. Ochii începeau să se obişnuiască să vadă nu doar ceea ce era la suprafaţă şi sărea în evidenţă, ci esenţa problemei. Deşi veneau prieteni cu iubire şi încercau să-i ajute, ei erau de fapt mai mult o povară şi chiar de la început făceau greşeli de judecată simplă, făcându-şi griji pentru aspectul exterior care este trecător, fără să vadă esenţa. Şi ce bucurie le umplea inimile când liniştea stăpânea din nou şi tăcerea mult grăitoare.”

   Bătrânul Zosima din Siberia, a cărui Viaţă şi scrieri erau printre textele  aprinzătoare de focul râvnei care i-au tras pe părinţi la început în acea pustie, scria odinioară despre pustie: „Cum se pot descrie desăvârşit toate simţămintele duhovniceşti lăuntrice care sunt atât de dulci, că nici măcar o stăpânire încununată de succes asupra unei împărăţii nu poate da aceeaşi bucurie şi pace aşa cum o face vieţuirea în pustie! Căci atunci când nici nu vezi, nici nu auzi, nici nu te uneşti cu lumea care a luat-o pe căi greşite, îţi găseşti pacea şi toată mintea ţi se înalţă firesc numai către Dumnezeu. Nimic din viaţa de pustie nu te va împiedica sau abate de la slujirea lui Dumnezeu, citind Sfânta Scriptură şi hrănindu-ţi mintea cu contemplarea adâncă a lui Dumnezeu. Ba dimpotrivă, fiecare întâmplare şi fiecare lucru aprinde omul cu râvna către Dumnezeu. Pădurea deasă îl înconjură şi îl ascunde de întreaga lume. Calea către rai este limpede şi curată şi atrage privirea omului şi îi însufleţeşte dorinţa de a se împlini şi a se transforma în acea stare de fericire. Şi dacă privirea omului se îndreaptă spre pământ, pentru a privi toate creaturile şi toată natura, inima omului nu se aprinde mai puţin de iubire dulce către Creatorul a toate, cu veneraţie faţă de înţelepciunea Lui, cu
recunoştinţă pentru bunătatea milostivnică a Lui; până şi cântatul plăcut al păsărilor aprinde omul cu cântările de slavă evlavioasă. Întreaga creaţie duce duhul nostru nemuritor spre a se uni cu Creatorul său!”

   În altă parte, Bătrânul Zosima scria: „Cred că dacă cineva se leapădă de lume ca să biruiască pustia lăuntrică şi să aprindă o iubire sfântă pentru Hristos, va vieţui cu adevărat ca în rai.”

   Aceasta a devenit experienţa Părintelui Serafim. Părintele Gherman îşi aminteşte cum s-a trezit odată dintr-un coşmar îngrozitor şi a alergat să-i spună Părintelui Serafim temerile lui. „Ce faci în locul acesta?” a întrebat el. „Asta-i nebunie!”

   Părintele Serafim şi-a frecat ochii de somn. „De ce, suntem în rai!” A spus el.

   Din punct de vedere pământesc, o asemenea afirmaţie era de necrezut. Bojdeuci primitive, lilieci, şerpi cu clopoţei, scorpioni, lipsă de apă: nici pomeneală de rai după conceptele sec. XX. Totuşi, cuvintele Părintelui Serafim l-au îndemnat mai târziu pe Părintele Gherman să reflecteze: „Înseamnă foarte mult dacă ştii ce este ortodoxia bizantină. Suntem aici pentru a recrea raiul în inimile noastre. Dar dacă privim cu ochi pământeşti, ne pierdem vremea.”

   Atât în Părintele Serafim, cât şi în Părintele Spiridon, Părintele Gherman trebuia să prindă străfulgerări ale altei lumi, ale altei existenţe. Dimineaţa, înainte de slujbele bisericeşti, Părintele Serafim obişnuia să facă înconjurul întregii proprietăţi a mânăstirii. Cum strălucirea aurie a luminii de dimineaţă pătrundea prin coroana mare a frunzelor de stejar, Părintele Serafim putea fi văzut binecuvântând şi chiar sărutând copacii.

   – Ce înseamnă asta? L-a întrebat Părintele Gherman. Să săruţi copaci!

   Părintele Serafim se uita în sus, zâmbind strălucitor şi continua să umble.

   Părintele Serafim ştia mai bine ca oricine că acest pământ bătrân, împovărat de căderea omului, nu va mai exista multă vreme, că va fi „distrus cât ai clipi din ochi”, şi transformat într-un pământ nou. Şi totuşi, aşa cum şi-a dat seama Părintele Gherman, pe când îl urmărea cu privirea făcându-şi rondurile, Părintele Serafim parcă vieţuia deja în vremea cea viitoare. Părintele Gherman spune: „El voia să plece, să se topească în pământul care va fi transformat …. Însăşi ideea copacului pe care l-a sărutat era din altă lume, întrucât copacii au fost la început creaţi fără de stricăciune în rai, potrivit învăţăturii Sf. Grigorie Sinaitul.”

   Părintele Serafim simţea în fiecare zi că i s-a dat să petreacă în pădure. Se simţea întocmai ca şi mult-iubitul său locuitor din pustie rus, Sf. Chiril de la Lacul Alb, care, găsind petecul de pustie pe care i-l dăduse Maica Domnului pentru mântuirea sufletului său, spusese, „Aceasta este odihna mea în veacul veacului. Aici voi locui.” (Psalm 131, 14). Părintele Serafim nu voia să părăsească locul său de mântuire nici măcar pentru o zi. Când trebuia să meargă cu maşina în oraş isprăvea cât se poate de repede, conducând repede pe drumurile de munte, făcându-şi treburile bine, fără să zăbovească nici o clipă şi întorcându-se îndată acasă. Mai ales la San Francisco nu-i plăcea să meargă. După ce făcuse greşeala de a merge acolo de Crăciun pentru a împlini ceea ce gândeau că era obligaţia lor faţă de Arhiepiscop, părinţii au hotărât să nu mai facă asta niciodată. Potrivit tradiţiei pustiei a Sfântului Serghie de Radonej şi a altora, de atunci ei au petrecut Sărbătorile de Crăciun şi de Paşti singuri în schitul lor, mergând la un preot pentru Sfânta Împărtăşanie, fie puţin înainte sau după Sărbători. Părintele Spiridon a încercat să-i ajute cu aceasta, venind la ei în timpul „Săptămânii luminate” care urmează după Paşti. În general, ei mergeau la San Francisco doar o dată pe an, pentru Liturghia din mormântul Arhiepiscopului Ioan de ziua adormirii lui.

   În Cuvântul ortodox, Părintele Serafim scria: „creştinismul în practică, şi monahismul mai presus de toate, este o problemă de sălăşluire într-un loc şi luptă cu toată inima omului pentru Împărăţia cerurilor. Cineva poate fi chemat să facă lucrarea lui Dumnezeu într-un loc sau poate fi mutat prin împrejurări inevitabile; dar fără dorinţa de bază şi profundă de a îndura totul pentru Dumnezeu într-un loc fără a fugi, omul cu greu va fi în stare să-şi taie rădăcinile necesare pentru a aduce roade duhovniceşti. Din nefericire, prin facilitatea comunicaţiilor moderne, omul poate sta undeva izolat şi totuşi să aibă legătură cu tot, în afară de singurul lucru de folos – cu grijile altora, cu toată cleveteala din Biserică iar nu cu silinţa adunată la un loc, necesară mântuirii sufletului omului, în această lume păcătoasă.

   Într-un pasaj renumit din Instituţii cenobitice, Sf. Casian îi atenţionează pe călugării vremii sale să ‘fugă de femei şi de episcopi ….’ Desigur, femeile ispitesc cu ajutorul trupului iar episcopii prin hirotonirea pentru preoţie şi în general prin slava deşartă adusă acelora cu poziţie înaltă. Astăzi, această atenţionare rămâne de actualitate, dar pentru călugării sec. XX se mai poate adăuga şi o altă atenţionare: Fugiţi de telefoane, călătorii şi cleveteală – acele forme de comunicare care, în majoritatea lor, leagă omul de lume – fiindcă acestea vă vor stinge flacăra şi vă vor face, până şi în chilia voastră de mânăstire, manevră dorinţelor şi influenţelor lumeşti!”

   Aşa cum afirmase Lao Tze, filosoful preferat din tinereţea Părintelui Serafim, „Cu cât omul călătoreşte mai mult, cu atât cunoaşte mai puţin.”

   Odată, Părintele Gherman l-a întrebat pe fratele său dacă exista vreun loc undeva în lume unde şi-ar dori să meargă.
   – Nu, a răspuns Părintele Serafim.
   – De ce nu? Chiar nu vrei să mergi în Sf. Munte Athos?
   – Potrivit sfatului Episcopului Ignatie Brianceaninov, ar trebui să ne sârguim să avem Muntele Athos în inima noastră. De fapt, noi lucrăm ca să avem propriul nostru Munte Athos în America. Singura problemă este că nu a mai rămas mult timp.”

   Unii oameni, care veneau din oraşe aglomerate, erau uimiţi că un asemenea loc ca mânăstirea Platina putea exista în America modernă. Un tânăr vizitator s-a mirat foarte tare când a păşit pe poarta mânăstirii. I-a văzut pe cei doi călugări, în dulame negre şi ponosite, cu părul şi cu barba lungă şi în spatele lor pădurile liniştite şi câteva clădiri mici. Pe când părinţii vorbeau cu el, acesta continua să privească în jur, pădurea, ascunsă de lume, unde rugăciunile călugărilor în vechea tradiţie se înălţau spre Dumnezeu. I-a întrebat pe părinţi dacă el putea face o plimbare în jurul mânăstirii. Întrucât Părintele Serafim a văzut vizitatorul coborând pe potecă într-o stare de încântare netăinuită, s-a întors spre Părintele Gherman şi i-a spus, „Omul acesta este ca noi!” Despre asemenea oameni, părinţii obişnuiau să spună că aceştia „şi-au găsit rostul”. Dar acest „rost pe care părinţii îl numeau „idealul pustiei”, nu era atât de uşor de răspândit. Părintele Gherman făcuse o încercare publicând o relatare a pelerinajului său la schiturile din Canada. Un tânăr rus fusese atât de atras de aceste articole, că hotărâse să viziteze schiturile. Totuşi, cu câteva luni mai târziu, când a venit la Mânăstirea Sf. Gherman prima oară, le-a spus părinţilor despre dezamăgirea lui.
   – Aţi prezentat minunat schiturile canadiene, a spus el în timp ce urca cu părinţii pe vârful Noble Ridge. Descrierile voatre erau atât de poetice. Dar când am mers acolo nu era nimic – doar câteva cocioabe prăpădite şi câţiva călugări şi călugăriţe, toţi ruşi bătrâni. Peste puţin timp vor muri cu toţii şi nu va mai rămâne nimic. De ce ai ridicat asta la o asemenea măsură? Nu este adevărat!
   – Ei bine, sunt de acord, a răspuns Părintele Gherman. Scriind despre toate locurile sfinte din America, a explicat că voise să prezinte cititorilor măsura sfinţeniei ortodoxe din ţara lor, ca să-i însufleţească pe tineri să se sârguiască să ajungă la acea măsură. Seminţele monahismului pustiei fuseseră deja semănate în America şi într-o măsură mică sunt hrănite de bătrânii şi bătrânele pe care le-aţi văzut în acele schituri sărăcăcioase. Dacă tradiţia lor piere, nu va fi vina lor, căci ei şi-au făcut datoria, luptând şi rugându-se singuri în pustie. În schimb, va fi vina noii generaţii de creştini ortodocşi care nu au preţuit transmiterea moştenirii până la ei.

   Seara, după ce a plecat tânărul, părinţii stăteau singuri în trapeză. Având nevoie de întărire, Părintele Gherman a început să se tânguiască.
   – Ce rost are toată munca noastră pentru idealul pustiei? A întrebat el. Este foarte greu ca oamenii să accepte sau chiar să priceapă. Este ca şi cum se află o taină aici pe care oamenii nu o pot dobândi doar citind despre aceasta. Poate că într-adevăr este dincolo de capacitatea tineretului american contemporan. Le oferim toate aceste mesaje alese ca să-i însufleţească, dar atunci când ei văd realitatea, că asta înseamnă o viaţă de luptă şi înfrânare fără tot confortul şi facilităţile moderne, hotărârea lor slăbeşte şi renunţă. Aşadar, la urma urmei, are vreun rost ceea ce facem noi aici?
   – Desigur, ai dat răspunsul la problemă în mod grăitor, la nivelul lui Noble Ridge de astăzi, a răspuns Părintele Serafim. Trebuie să dăm răspunsul pentru noi. Generaţia trecută şi-a făcut datoria. Să ne-o facem şi noi.

   Cel mai greu le era vizitatorilor să accepte lipsa unui telefon la mânăstire. Valentina Harvey, care venea la slujbele bisericeşti ale mânăstirii de la Redding, era foarte preocupată de aceasta. Odată, vorbind cu Episcopul Nectarie, a spus: „Cei doi călugări trăiesc în pădure, frig şi nevoi. Eu lucrez la o companie de telefoane şi am încercat să obţin instalarea gratuită a unui telefon pentru mânăstire. Dar când i-am spus despre asta Părintelui Gherman, a zis, ‘Doar peste trupurile noastre cele moarte!’ De ce, pentru numele lui Dumnezeu?”

   Episcopul Nectarie a zâmbit şi a răspuns spunând o povestioară. „Lângă Mânăstirea Optina”, spunea el, „era un râu care o separa de oraşul din apropiere. Singura legătură cu mânăstirea era printr-o plută. Asta aducea multă neplăcere, atât datorită schimbării anotimpurilor, cât şi datorită faptului că mânăstirea creştea repede, cu o mare afluenţă de vizitatori. Totuşi, călugării şi stareţii nu construiau un pod. În cele din urmă, orăşenii s-au oferit împreună să construiască un pod pe gratis. Călugării au refuzat categoric, explicând că ei părăsiseră lumea şi nu doreau să aibă legături libere cu aceasta. Această legătură este reprezentată atât prin podul din Optina cât şi prin telefonul din Platina. Când sovieticii au preluat Rusia, îndată au construit un pod şi au închis Mânăstirea Optina.”

   Nu numai mirenii nu puteau înţelege dorinţa părinţilor de a se păzi de legătura liberă cu lumea. Părintele Tarasie, a cărui mânăstire se afla într-o casă mare impresionantă dintr-o suburbie din New England, şi-a exprimat şi el dezaprobarea. Într-una din vizitele sale la mânăstirea Platina a spus părinţilor:
   – Aveţi aici o mânăstire minunată, dar nu va putea rezista aşa cum este, întrucât băieţii americani nu pot trăi în asemenea condiţii austere.
   – Cum o putem face mai uşoară? A întrebat Părintele Gherman, crezând că Părintele Tarasie va sugera instalaţie de apă şi canalizare, încălzire centrală, electricitate, ori vreo altă facilitate.
   – Trebuie să vă instalaţi telefon, părinte dragă, a răspuns Părintele Tarasie.
   – Dar de ce telefon?
   – Ca să puteţi lua legătura cu mine.
   – Cum va face asta viaţa mai puţin aspră?
   – Pentru că atunci vă voi putea spune ceea ce aveţi nevoie.
Stând într-un loc retras, Părintele Serafim îl privea pe Părintele Gherman uimit.
   – De ce trebuie să avem telefon ca să fim în legătură cu el? A întrebat el după ce Părintele Tarasie a plecat din cameră.
   – Dă-ţi singur răspuns la întrebare! A replicat Părintele Gherman.
   – S-o lăsăm baltă, a concluzionat Părintele Serafim.

   La plecarea Părintelui Tarasie, părinţii au tras clopotele mânăstirii şi l-au condus după poarta mânăstirii ca să-şi ia rămas bun. Întorcându-se la mânăstire, după ce nu s-a mai văzut maşina, Părintele Serafim nu arăta mulţumit.
   – Ce nu este în regulă? A întrebat Părintele Gherman. Părintele Tarasie este una dintre figurile monahale ortodoxe de frunte din America şi a venit atâta drum ca să ne viziteze pe noi, sărmani idioţi în acest pământ rupt de lume.
   – Dacă nu este chipul nostru de monahism, a spus Părintele Serafim categoric, nu îl doresc!

   Părintele Serafim se opunea monahismului aşa cum considera lumea că ar trebui să fie: călugări făcând fapte duhovniceşti, asigurând vizitatorilor plini de admiraţie un „centru de retragere” confortabil, avantajos şi frumos alcătuit. La Mânăstirea Platina, părinţii încă nu-şi terminaseră construcţiile. Ei au construit doar atât cât să fie feriţi de vânt şi de ploaie – şi chiar şi aşa nu le-a ieşit totul bine întotdeauna. După cum am văzut, ei nu au intenţionat niciodată să construiască un loc cunoscut, ci doar un aşezământ al luptei creştine, în timpul scurtei lor călătorii prin lumea aceasta. Nici biserica lor, care a fost construită prin osteneala evlavioasă a Diaconului Nicolae la insistenţa sa proprie, nu a fost niciodată terminată în întregime. Interiorul din lemn închis la culoare îi dădea un sentiment cald, plăcut – dar era imposibil de încălzit în timpul iernii. „Este răspândită o anumită părere”, relata Părintele Serafim: „că desigur, atunci când mergi la Biserică, trebuie să fie cald, pentru că nu te poţi gândi la slujbele bisericeşti şi să te pregăteşti pentru Împărtăşanie când trebuie să te gândeşti că ai picioarele reci. Oamenii ne spun asta. ‘Este o foarte mare întoarcere înapoi’, spun ei. ‘Nu poţi merge când ai picioarele reci şi să te aştepţi să te porţi duhovniceşte.’ Asta este doar o părere şi este total greşită. Sfinţii Părinţi au trăit de-a lungul veacurilor în tot felul de condiţii; şi deşi nu pune nimeni la cale o chinuire cu picioarele reci – totuşi, asta ajută să facă pe cineva puţin mai potrivit pentru viaţa duhovnicească, poate că ajută pe cineva să aprecieze ceea ce are şi nu doar să recunoască faptul că cineva doreşte să aibă confort şi comoditate.”

   Părintele Gherman îşi aminteşte cum, când se plângea odată de frigul din biserică, Părintele Serafim i-a spus că era convins că, cu cât suferea mai mult în biserica rece, cu atât se apropia mai mult de vieţuirea asceţilor despre care cânta. Când se întâmpla aşa, zicea el, simţea frigul din ce în ce mai puţin.

   În timp ce conceptul modern de „retragere” adesea aduce după sine aşteptarea bucuriei duhovniceşti, odihnă şi uşurare, conceptul ortodox de pelerinaj este destul de diferit. Creştini ortodocşi, în mod tradiţional, au făcut pelerinaje la locurile sfinte ca o jertfă a pocăinţei curăţitoare, acceptând de bunăvoie ostenelile de a călători pe jos câteva sute de km. Cei care au avut cel mai mare folos din vizitele la Platina nu-şi doreau o vacanţă, ci mai degrabă şansa de a primi o mică greutate, dând deoparte răsfăţarea de sine permanentă a stilului de viaţă american.

   Pentru Părintele Serafim era foarte apăsător să aibă de-a face cu vizitatori ocazionali care veneau din lume „doar ca să arunce o privire”. Se simţea silit să fie politicos şi să-i primească în numele lui Hristos; dar, aşa cum observa fratele său, asemenea obligaţii „îl tulburau”. Părintele Gherman trebuia să-l „elibereze”, luându-i pe acei oameni din preajma lui. Fiind uşurat în chip minunat, Părintele Serafim îşi făcea cruce şi se întorcea în chilia lui călugărească ca să lucreze cu râvnă la vreun articol.

   O femeie care a venit la mânăstire s-a scandalizat de această situaţie. Însoţită de Părintele Serafim, care a fost cam neprimitor, ea umbla pe pământurile mânăstirii într-o rochie de un roşu aprins.
   – Ce plictisitoare trebuie să fie viaţa voastră aici! A spus ea. Nu-i televizor, nici radio, nici măcar telefon! Cum puteţi rezista?!
   – Suntem foarte ocupaţi aici, a răspuns Părintele Serafim. Nu avem timp să ne plictisim.
   Mai târziu, când femeia plecase la casa ei din oraş, Părintele Serafim a făcut această observaţie către Părintele Gherman:
   – Oraşul este pentru cei care sunt goi iar pe cei care sunt plini îi împinge departe. Pustia îi ţine pe cei care sunt plini şi le îngăduie să sporească.

Viaţa de mănăstire (9)

   „Cine poate să spună”, scrie Gleb, „ce sentiment puternic îl cuprinde pe om atunci când îşi dă seama dintr-odată că stăpâneşte întreaga lume şi că toată natura în măreţia şi imensitatea lucrurilor vii este de fapt avuţia omului, moştenirea omului, o proprietate asupra căreia el este împărat, stăpânul ei? Cine, în vremea noastră modernă falsă, pătrunde cu adevărat, atât de adânc, taina lui Dumnezeu, nu doar pentru a-şi asigura viaţa din roada pământului, ci să simtă că îi aparţine, că este o legătură între creaţie şi Creatorul ei?”

   Pentru Eugene, care gustase din această taină, întreaga natură era o taină a înţelepciunii Ziditorului, un testament al iubirii Lui pentru omul cel păcătos. El scria într-o scrisoare:

   În timp ce lumea ajunge la anarhie şi oamenii cad mai jos decât fiarele sălbatice, noi trăim într-un rai adevărat unde creaturile nevorbitoare, fiinţele cele mai apropiate nouă, se roagă mereu Domnului prin însăşi existenţa lor. Cu trei săptămâni în urmă, am găsit un pui de cerb care stătea culcat în drum. L-am adus acasă, l-am ţinut peste noapte, i-am dat să bea lapte şi l-am dus înapoi pe dealul de unde căzuse, probabil. (L-am fi ţinut mai mult timp, dar am aflat că există o lege strictă de ocrotire a lui.) Apoi cu două zile în urmă, căprioara mamă care vine în fiecare zi ca să-i dăm resturi de mâncare, ne-a adus puiul ei ca să-l vedem – cred că era acelaşi şi era o privelişte prea emoţionantă pentru a putea fi spusă în cuvinte. Ea este atât de obişnuită cu noi că îşi alăptează puiul doar la o depărtare de 3 sau 4,5 m de noi şi auzim discuţia dintre ea şi puiul ei – destul de asemănătoare cu behăitul oii, doar ceva mai înalt. De curând am văzut şi primul urs urcând dealul nostru în fugă – şi din fericire n-am urmat sfatul lui Vlădica Nectarie, ca să-i dăm zahăr; nu părea să fie un urs prea practic! Până şi vrăjmaşul nostru local, şarpele cu clopoţei, se roagă Domnului – o asemenea frumuseţe galbenă cu diamante pe spate şi ţinuta unui prinţ, deşi era unul prevestitor de rău! Săptămâna trecută ne-am luptat timp de 15 minute cu unul uriaş, când l-am scos din gaura de veveriţă şi i-am tăiat capul (prin aceasta salvându-ne familia de veveriţe, unde tata se alătură mamei ca să-l ducă pe cel mic din cuib în cuib). Desigur, soarta noastră, în această viaţă, este să facem ceva şi să ne bucurăm de toate astea, şi suntem recunoscători să avem un colţişor unde rânduiala lui Dumnezeu este atât de evidentă.

   Îndată după mutarea fraţilor, Eugene a încercat să cultive propria lor hrană. El a scris, „Lipsa apei afectează mai ales grădina, dar noi încercăm ‘grădinăritul fără îngrăşăminte artificiale’, cu mulci şi nădăjduim să obţinem recoltă cu puţină apă – în pământ este destulă apă pentru 1,14 m de pământ, din ploaia şi zăpada iernii, ca să crească puţin, cred.” Eugene a îngrijit o grădină până la sfârşitul vieţii. Îi plăcea să muncească pământul, văzând minunea creaţiei lui Dumnezeu, când răsăreau vlăstari noi, fragezi. Într-o vară, fraţii au recoltat 360 de tomate. Pomii fructiferi nu creşteau la fel de bine ca legumele pe muntele Platina, totuşi Eugene a făcut o încercare de a cultiva smochine, fructele sale preferate. Unii vizitatori se mirau cum, când îl apăsau atât de multe treburi, el depunea atât de mult efort în grădinărit. Dar cu un zâmbet, el cita un vechi proverb chinezesc: „Adevăratul filosof îşi petrece jumătate din timpul său cu cărţile şi cealaltă jumătate la pământ.”

   Lui Eugene îi mai plăcea foarte mult să urmărească schimbarea anotimpurilor. În aprilie 1971, scria: „Adevărata primăvară este mai târziu anul acesta decât anul trecut şi doar câteva tufe mai mici au înflorit pe deplin. Bobocii încep să pocnească şi să dea frunzuliţe doar în vârful stejarilor – frunzuliţe frumoase roz cu inflorescenţe galbene din care vor ieşi ghinde. Cel mai probabil, mijlocul primăverii nu va fi aici mai devreme de începutul lunii mai. Anul trecut am petrecut primăvara la ţară pentru prima dată – o
experienţă cu adevărat însufleţitoare!”

   De la colecţia sa de păianjeni din copilărie până la culesul ciupercilor, am văzut înclinaţia lui Eugene de a fi naturalist. Acum, că era în elementul său, el înregistra cu precizie ştiinţifică variaţiile de vreme, floră şi faună! Ţinea tabele detaliate în care nota zilnic temperaturile înalte şi joase, ploaia şi zăpada, dacă cerul era senin sau înnourat şi dacă vântul bătea ziua sau noaptea. Îşi rezerva o coloană pentru anumite comentarii. De exemplu, în perioada februarie-martie 1972, au fost următoarele notări: „Apar pete de
pământ; mai rămân resturi de zăpadă; agrişii încep să îmbobocească; manzanita începe să înflorească; apar primele flori mici sălbatice; apar primele şopârle; îmbobocesc castanii porceşti; prunii sălbatici dau frunze…”

   În cercetarea sa, Eugene a adus unele îmbunătăţiri interesante problemelor legate de pământ. Într-o scrisoare scria: „La sud de noi, se află 2415 km² de pământ lăsat în paragină, ‘Pustia Yolla Bolly’, unde până şi vizitatorii şi excursioniştii sunt destul de rari. Până în anii ’20 (sec. XX), potrivit cărţii mele despre ‘Copacii din California’, era partea cea mai puţin explorată a Californiei, şi din punct de vedere al identificării florei şi faunei.”

   Trebuie adăugat că Eugene păstra aceeaşi însufleţire faţă de natură, pe care o exprimase odată pe ţărmul lacului Bon Temple. Îi era teamă să se simtă prea acasă în sânul ei, căci aparţinea totuşi acestui pământ. Avea chiar o silă faţă de fotografia modernă unde natura este înfrumuseţată cu culori şi structuri intensificate. Pentru el, asta nu era nici real, nici obiectiv. El vedea asta ca o înfăţişare artificială, lipsită de viaţă, a ceva viu şi o altă manifestare de chiliasm – încercarea de a crea cerul pe pământ. El a văzut chiliasmul şi în reclame, unde hrana este făcută să arate cât se poate de delicioasă şi ispititoare şi mai ales acolo unde este insipidă, aceasta este făcută să arate „atrăgător” şi „amuzant”.

   Cineva se poate mira de acest om care, în timp ce era atent să nu-şi facă un idol din natură, avea faţă de ea o apreciere şi încântare, mai mare decât marea majoritate a oamenilor. Dar nu este adevărat că cei care iubesc viaţa cel mai mult sunt cei care au fost cel mai aproape de ea, în lipsa ei? Copilul mic, venit de curând din ne-fiinţă, se bucură în existenţă cu nevinovăţie. Cu cât creşte, el este tot mai istovit şi numai printr-o perioadă de boală grea sau moarte a cuiva iubit, începe să vadă din nou valoarea vieţii care i s-a dat. Aşa şi cu Eugene. Simţind profund vremelnicia ordinii create, el a putut să o vadă aşa cum era ea cu adevărat şi astfel să o iubească mai mult – căci iubirea este cunoaşterea cea mai înaltă.