Mi-e frig

Apleacă-te asupra frigului din mine
Și apasă-l cu iubirea ta afară din mine.
Cântă-mi un cântec cu glasul tău tare și dulce
Ca universul meu să se dezmorțească și să se culce.

Mângâie-mi templul cu privirea ta pătrunzătoare,
Strânge-mă la pieptul tău cald și scăldat în soare.
Oglindește-te-n lacrimile mele goale de iubire.
Sărută-mi lumina ochilor ce mi se-odihnește-n privire.

Gea

Crater

Te las să plângi, copile drag,
Mă dor genunchii scoarțelor de fag
Ce au crescut în pași de dans
Fără să știu că este vals.

Nefericirea mea se scurge
Picur cu picur până-mi plânge
Și piatra sufletului meu.
Se prăbușește sensul meu.

Când rănile îmi zguduie ființa
Din temelii se clatină credința.
Nu pot decât să îmi pun capu-n piept,
Să închid ochii, să tac și să aștept.

Gea

Copile, …?!

Mă doare suferința neștiută de prezent.
Vreau să o las să iasă la lumină,
să fie sculptată în lacrimile ce îndulcesc
amărăciunea copilului din mine
ce se zbate între frică și liniște.

Uneori mă arde lipsa mângâierii
ce înmoaie țesutul metalic din piept și din spate.
Sunt o făclie ce arde un sens,
strânge-mi inima la piept și-ai să auzi cum vibrez.

Mă dor privirile curbate
ce-mi evită ochii umeziți
de foame după dragoste.

Gea

Fata din curcubeu

images

 

Treceau agale stoluri pictate de seară,
Într-un roșu aproape dureros ca dintr-o petală.
Acum când plouă liniștea singurătate
Cearcănele ochilor mei nu se mai lasă alinate.

 

Fata din curcubeu e-o minciună isterică.
Ea e îmbrăcată într-o lumină fadă-feerică
Și nu locuiește într-un curcubeu
Pentru că acolo nu plouă și soarele nu-i semizeu.

 

Curcubeul din fată e noroi frământat
Cu propriile-i lacrimi într-un pastel rafinat.
E un tablou fantasmatic ce-a explodat,
Iar din rămășițele lui au țesut calul-înaripat.

Gea

Ghetoizare

O să mă pierd curând.
Nu mai am niciun motiv suficient de motivant pt a trăi.
Înapoi la vechile obiceiuri care lasă sufletul flămând de Dumnezeu, de bine, de frumos, de iubire, de sentimente sănătoase.
N-ai să apuci să-mi spui rămas bun pentru că viața mea se va termina la mijlocul urării.
Ai putea să strigi la mine, să mă zdrobești sub lacrimile tale, dar n-o să mă ridic din nou din morți pt tine.
Tot ce a fost bun în mine a apus și s-a înnecat într-o mare de teroare, întuneric și frig.
Să nu-mi spui că te doare pt tot acum când chipul meu se șterge de pământ.
Mai bine fugi și nu te mai opri, și nu privi înapoi către tot ce eu nu voi mai fi, și nu mă plânge pentru că am adormit pe aripile morții…
Tu știi mai bine ce se ascundea în țipetele din spatele porții sufletului meu, și parcă încă mă auzi vorbindu-ți, dar este doar ecoul glasului meu prin inima ta…
Și te rog nu plânge pt că nu m-ai putut strânge și lipi când eram doar cioburi, și te rog nu suspina că n-ai putut să pătrunzi până-n inima mea.
Nu-mi spune acum că frunzele din copaci cad pentru mine, că toamna culorile mă inundă doar pe mine, că cerul plânge în același timp cu mine, că tu și numai tu mă mângâi ca să cresc spre tine.
Renunță să mai crezi că nu voi cădea în hăul din inima mea, că piciorul meu în zbor nu se va zdrobi de-o stea…
Unde merg eu, vei veni si tu…dar vei fi ca o umbră dureroasa, aspră și gri…
Și nu mă mai întreba unde ești, și nu încerca din nou să mă mai găsești în același loc strivit între inimă și suflet.
Mai bine plec eu decât să pleci tu, mai bine plâng eu o veșnicie decât să mă prinzi tu prin ceilalți într-o terifiantă letargie…
Nu mă mai privi cu ochi de înger, care încearcă să lumineze cearcănele în care au căzut ochii mei.
Lasă-mi acum durerea să se scurgă din mine în țărână și din țărână în toate cele 9 ceruri din umbra mea – umbra ce acum se zdrobește în proprii pereți de lumini stinse și se spală cu propriile gunoaie prelinse din propria-i minte.
Greutatea adevărului tău mă va aduce la realitate, dar deja ființa mea nu se va mai închega, ci va rămâne departe de tine, într-un egoism amplificat, înmormantată cu monștrii purtați în ea de-a pururea.
Gea

Ultimat

În fiecare lacrimă formată
Se zbate viața mea
Din nou strivită
Și din nou reluată.
 
Și luna luminează
În noaptea minții mele,
Dar mă doare viața
Ce se stinge în ochii mei
Ca 2 stele.
 
Rămâne totul înghețat.
Mă strânge mâna ta
În spațiul agățat
Departe de lumina ta
Și totul s-a-ncheiat.
Gea

Incandescent

Se sparg în mine munți de foc,
Se nasc din nou și cresc la loc.
E o durere ce mă macină continuu –
Totu-i ambiguu.
 
Și-aș vrea să te îmbrățișez o viață-ntreagă
Ca golul meu din piept să crape, să se spargă.
E-o suferință ce vine din străfund –
Te port în gând.
 
Și crește-n mine o tornadă de anxietate,
Nu pot să o înfrunt stând în singurătate.
Te chem să mi te-așterni în suflet –
Ești ca un cântec.
Gea

Ochi verzi

mi-aș dori să te privesc…
…să-ți adun fiecare zâmbet și să-l iau cu mine în cer
Ți-aș desena în suflet o mare de iubire cu atât de multe culori și chiar nu aș rămâne fadă…
…să ne scufundăm în cerul din adânc și singura respirație a vieții să fie sărutul nostru – o poartă spre suflet
mi-e dor de privirea vieții ce se revarsa din ochii tăi calzi până la picioarele mele încălzindu-mi sculptura din marmură…

Gea

Mignona

Azi nu pot privi într-o oglindă copilul din mine.
E inefabil…
Nimeni nu se va opri în loc pentru mine.
Timpul va îngheța doar la mine în privire.
M-aș așeza în calea unei ape curgătoare și poate așa în timp mi se va umple sufletul și trupul meu se va prelinge-n vale…
Și n-am putut să iert că ai luat lut și apă din acel izvor și apoi mi-ai sculptat trupul – cu tine asemănător.
M-ai învățat să înot doar în propriile mele lacrimi și poate…
Bucuria mea o voi găsi sub ape..
Nu cred că am suficientă forță și curaj să pășesc în umbra ce mă urmează pretutindeni.
Am nevoie de o picătură de chihlimbar să imortalizez momentele de clar de lună…și aici m-aș gândi la el, cel care nu a coborât din lună, ci din ochii mei.
Și tot ce trăiesc, trăiesc în gând, iar realitatea mă vede ca o stupoare de vânt…
Trăiesc plângând și mi-aș dori să mor visând.
Gea