Yoga și isihasm (2)

pestera

În continuare voi reda din cartea „O noapte în pustia Sf. Munte” scrisă de ÎPS Mitropolit  Ierothei Vlahos despre diferențele dintre rugăciunea lui Iisus și meditațiile orientale. Este îngrozitor când mai găsești unele site-uri în care se vorbește de meditație isihastă și alte aberații în care se încearcă îmbinarea Ortodoxiei cu aberațiile păgâniste new-age.

     În primul rând în rugăciunea lui Iisus se regăsește credința în Dumnezeu, Cel ce a zidit lumea, Cel ce o cârmuiește și o iubește. El este un Părinte iubitor, care se îngrijește să-și mântuiască zidirea. […]

În al doilea rând prin rugăciunea lui Iisus nu ne luptăm să întâlnim un dumnezeu impersonal. Nu căutăm să ne înălțăm spre „nimicul absolut”. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul personal,  Dumnezeu-Omul Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. […]

Continuă lectura

Anunțuri

Rugăciunea – sfaturi practice (11)

Dacă te îngrjiești de rugăciune, pregătește-te împotriva năvălirilor dracilor și rabdă cu bărbăție biciuirile lor. Căci vor veni asupra ta ca fiarele sălbatice și tot trupul ți-l vor chinui.

Pregătește-te ca un luptător încercat. De vei vedea fără de veste vreo nălucire, nu te clinti. Chiar dacă ai vedea sabie scoasă împotriva ta, sau lampă năvălind spre vederea ta, nu te turbura; sau de vei vedea vreo formă urâcioasă și sângeroasă, să nu-ți slăbească sufletul. Ci stai drept, mărturisind mărturisirea cea bună și mai ușor vei privi la vrăjmașii tăi.

Vezi să nu te amăgească dracii cei răi prin vreo vedenie, ci fii cu grijă, întorcându-te la rugăciune; și cheamă pe Dumnezeu, că dacă este vedenia de la El, El să te lumineze, iar de nu, să alunge în grabă pe amăgitorul. Și îndrăznește, că nu vor putea sta câinii, când tu stăruești cu înfocare în convorbirea cu Dumnezeu. Căci îndată vor fi alungați departe cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind bătuți în chip nevăzut și nearătat.

Continuă lectura

Rugăciunea – sfaturi practice (10)

Duhul Sfânt, pătimind împreună cu noi de slăbiciunea noastră, ne cercetează și când suntem necurați. Și dacă află numai că mintea noastră I se roagă cu dragoste de adevăr, se sălășluiește în ea și alungă toată ceata de gânduri și de înțelesuri care o împrejmuiesc, îndemnând-o spre dragostea rugăciunii duhovnicești.

Dacă dorești să te rogi, nu face nimic din cele ce se împotrivesc rugăciunii, ca Dumnezeu, apropiindu-se, să călătorească împreună cu tine.

Rugându-te, să nu dai vreun chip lui Dumnezeu în tine, nici să nu îngădui minții tale să se modeleze după vreo formă, ci apropie-te în chip nematerial de Cel nematerial și vei înțelege.

Păzește-te de cursele celor potrivnici. Căci se întâmplă că în vreme ce te rogi curat și neturburat, să ți se înfățișeze deodată înainte vreun chip străin și ciudat, ca să te ducă la părerea că Dumnezeu este acolo, și să te înduplece să crezi că dumnezeirea este câtimea ce ți s-a descoperit ție deodată. Dar dumnezeirea nu este câtime și nu are chip.

Continuă lectura

Rugăciunea – sfaturi practice (9)

Nu te ruga să se facă voile tale, căci acestea nu se acopere întru totul cu voia lui Dumnezeu, ci roagă-te mai bine precum ai fost învățat, zicând „Facă-se voia Ta” în mine. Și în tot lucrul așa să-L rogi, ca să se facă voia Lui. Căci El voește ceea ce e bine și folositor sufletului tău. Dar tu nu ceri totdeauna asta.

Nu te îndurera, dacă nu capeți îndată de la Dumnezeu ceea ce ceri. Căci vrea să-ți facă și mai mult bine, lăsându-te să stărui către El în rugăciune.

Roagă-te mai întâi să te curățești de patimi; al doilea, să te isbăvești de neștiință și de uitare; al treilea, de toată ispita și părăsirea.

Cere în rugăciune numai dreptatea și Împărăția, adică virtutea și cunoștința și toate celelalte se vor adăuga ție.

E cu dreptate să te rogi nu numai pentru curăția ta, ci și pentru a oricărui semen, ca să imiți chipul îngeresc.

Continuă lectura

Rugăciunea – sfaturi practice (8)

În continuare voi cita puțin din Filocalia, vol. 1, Sf. Evagrie Ponticul:

     Sufletul curățit prin plinătatea virtuților face rânduiala minții neclintită și destoinică să primească starea căutată.

     Când Moise încearcă să se apropie de rugul arzător, e împiedicat până nu desleagă încălțămintea picioarelor. Cum nu te vei deslega și tu de orice cuget pătimaș, dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de orice simțire și înțelegere și să vorbești cu El?

     Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; și după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului să primești iertare de la El.

Continuă lectura

Rugăciune pentru duhovnic

După indicaţiile păr. Serafim ( duhovnicul Mănăstirii Căşiel ) – a se citi pentru toţi preoţii la care ne-am spovedit, chiar dacă la unii ne-am spovedit ocazional.

RUGĂCIUNE PENTRU PĂRINTELE DUHOVNIC

Întocmită de Arhim. Sofronie Saharov

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pe desfrânata şi pe tâlharul i-ai primit, primeşte şi rugăciunea mea pentru robul Tău, duhovnicul meu, Părintele(N), ales să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa cum Tu porţi povara lumii întregi în faţa Tatălui Ceresc.

Continuă lectura

Rugăciunea – sfaturi practice (7)

   Citiţi rugăciunile sfinţilor, care au ajuns până la noi, pătrundeţi în ele şi veţi vedea că toate acestea în ele sunt dovezi ale stării lor depline de rugăciune. Vă repet: aici totul este duhovnicesc, din Dumnezeu iese şi la Dumnezeu merge.

Cum se întâmplă acest lucru? Sfântul Părinte intră în inimă, se adânceşte în contemplarea tainelor credinţei sau a tuturor tainelor sau numai a uneia pune în mişcare simţămintele arătate mai sus şi le revarsă în rugăciune. Noi citim aceste rugăciuni, ajungem la o dispoziţie asemănătoare, fie în parte, fie în întregime, şi dobândim starea sufletească cuvenită. Prin repetarea deasa a acestui lucru se educă în noi rugăciunea duhovnicească neîncetată şi se întăreşte dispoziţia neîncetată de rugăciune, care este, de fapt, rugăciunea neîncetată. Totul aici este duhovnicesc, spiritual şi vine de sus în jos.

[…]

Acum, ce înseamnă căldura de care este însoţită săvârşirea acestei rugăciuni [ a lui Iisus ]? Pentru ca mintea să stea într-un singur loc în timpul săvârşirii rugăciunii scurte, trebuie să o ducem cu atenţia în inimă; căci, rămânând în cap, unde se produce îmbulzeala gândurilor, ea nu izbuteşte să se concentreze într-un singur punct. Când atenţia coboară în inimă, ea atrage acolo într-un singur punct toate puterile sufletului şi ale trupului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc se resimte îndată acolo printr-o senzaţie deosebită; şi această senzaţie este începutul căldurii viitoare.

Senzaţia aceasta, care la început este uşoară se amplifică din ce în ce mai mult, se fortifică se adânceşte şi, dintr-un simţământ rece, cum este la început, devine un simţământ cald şi ţine atenţia asupra ei. Şi se întâmplă astfel că la început atenţia este ţinută în inimă prin încordarea voinţei, iar prin puterea ei atenţia naşte căldura în inimă. Iar căldura aceasta ţine apoi atenţia fără vreo încordare deosebită a ei. Apoi ele se sprijină una pe alta şi trebuie să rămână nedespărţite, căci împrăştierea atenţiei răceşte căldura, iar împuţinarea căldurii slăbeşte atenţia.

[…]

Acum se pune întrebarea: este duhovnicească această căldură? Nu, nu este duhovnicească! Este obişnuită, trupească. Dar, pentru că ţine atenţia minţii în inimă şi prin aceasta ajută acolo la dezvoltarea mişcărilor duhovniceşti, arătate mai sus, ea se numeşte duhovnicească, totuşi, numai în cazul, în care nu este însoţită de dulceaţa poftei, oricât de uşoară ar fi ea, ci ţine sufletul şi trupul în stare de trezvie.

[…]

Căldura care se datorează harului este deosebită şi ea este, de fapt, duhovnicească. Ea este independentă de trup şi nu produce în trup schimbări vizibile, ci se manifestă printr-un simţământ dulce şi fin. În funcţie de aceste simţăminte fiecare poate determina şi deosebi uşor căldura.

[…]

Ceea ce a spus schimonahul Vasili despre amânarea cântării, pentru rugăciunea minţii, se referă la zăvorâţi şi la acele persoane la care s-a dezvoltat rugăciunea minţii şi a devenit neîncetată. Aceştia pot face totul în locul slujbei bisericeşti şi a pravilei de chilie. Însă aici se înţelege nu repetarea rugăciunii lui Iisus, ci înălţarea neîncetată a rugăciunilor din inimă. Am citit despre un stareţ că el îşi putea continua rugăciunile sale numai până la prima „Slavă” ( din Psaltire ), iar apoi intra în rugăciunea inimii şi se ruga fără cuvinte. Citirea rugăciunilor atunci încetează de la sine. Astfel, amânarea cântării nu se referă la mine şi la tine, noi trebuie să stăm şi la slujbele bisericeşti şi să săvârşim şi rânduiala pravilei de chilie.

Din cartea „Rugăciunea – Sf. Teofan Zăvorâtul” de la editura Egumeniţa

Rugăciunea ca o cântare…

  Am găsit în Filocalia, volumul 8, un pasaj frumos în care rugăciunea lui Iisus este asemănată cu o cântare iar practicantul cu un chitarist. Asemănarea este de la Sf. Calist Patriarhul având cuvânt de subsol de la păr. Dumitru Stăniloaie:

   De voieşti să afli adevărul, urmează pilda cântăreţului la chitară. Căci acela şi-apleacă capul în jos şi, aţintindu-şi auzul la cântare, mişcă pana cu mâna. Şi îndată, coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântăreţul saltă de dulceaţa cântării.

   Să-ţi fie, iubitorule de osteneală şi lucrătorule al viei, limpede pilda şi să nu te îndoieşti. Căci luând aminte, ca un cântăreţ la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu uşurinţă ceea ce cauţi, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi. „Căci s-a lipit, zice proorocul David, sufletul meu de urma Ta” (Ps. 62, 8)

   Înţelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simţirile [Simţirile inimii, nu cele trupeşti. E de remarcat această asemănare a rugăciunii lui Iisus cu o cântare. Rugăciunea e o cântare şi de aceea produce o bucurie, căci ea nu e numai repetarea numelui lui Iisus, ci o scufundare în toată lumea nesfârşită de înţelesuri, de iubire şi de dulceaţă, cuprinsă în El. Ea e o mişcare în această lume de armonii şi de aceea e mereu nouă. Inima vibrează de această armonie şi mintea gustă nuanţele ei.], prin pană mintea care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să arate razele dumnezeieşti [Mintea însăşi se luminează de plăcerea ce se iveşte în inimă, căci plăcerea e plină de sens. Aşa se întâmplă şi cu cântăreţul la chitară. Bucuria cântării se reflectă în ochii lui ca o lumină: „Asta e ceea ce am căutat!” Mina minţii şi simţirea s-au unificat, cum s-au reunificat mintea şi inima. Nu există lumină adevărată fără bucurie, precum nu există plăcere superioară fără lumină. Plăcerea oarbă e o plăcere inferioară, nedeplină.].

Despre gesturile exterioare în rugăciune

Am pus pe o prietenă ( pe care o voi numi DG ) să scrie un articol despre gesturile în rugăciune. Cam asta a ieşit:

   Scriu aceste rânduri nu pentru că aş avea ceva interesant de spus despre gesturile pe care trebuie să le facă un creştin în biserică sau la rugăciune, ci pentru că un prieten m-a rugat, considerând că am mai multă experienţă şi că le-ar fi şi altora de folos ceea ce scriu. Cred, însă, că prietenul acesta va rămâne foarte dezamăgit citind ceea ce voi scrie, deoarece sunt sigură că mulţi Sfinţi Părinţi au tratat acest subiect mult mai bine şi mai cuprinzător decât aş putea să o fac eu.

   Nu am de gând să explic fiecare gest în parte, fiindcă, din păcate, nu am cunoştinţe teologice suficient de vaste care să îmi permită acest lucru. Singurele mele cunoştinţe sunt bazate pe experienţă şi, din nefericire, sunt extrase prea puţin din cărţi şi din citate din Sfinţii Părinţi. Dar poate că un creştin sincer va găsi o frază care să îl ajute în lupta duhovnicească. Dacă nu, să mă ierte că l-am făcut să piardă timpul degeaba citind aceste rânduri.

   În esenţă, un creştin ar trebui să ştie că în timpul Liturghiei sau la rugăciune, sau în orice împrejurare, atunci când face un gest faţă de Dumnezeu, trebuie să îl simtă, să îi atribuie o semnificaţie acelui gest. Dacă îl va face fără să îi atribuie o semnificaţie, doar pentru că a auzit că aşa se face, gestul nu are prea multă valoare. Este foarte trist faptul că sunt creştini care, după ani şi ani de practicare a acelui gest, rămân tot cu inima rece şi ajung să facă gestul formal. Prin fiecare gest ar trebui să comunicăm ceva lui Dumnezeu. Dacă nouă nu ne este clar ce vrem să Îi comunicăm, nici Lui nu îi va fi clar ce vrem de la El. Totuşi, atribuirea de semnificaţie nu trebuie să se petreacă doar la nivel raţional, ci să meargă mai departe, la nivelul inimii. Cu alte cuvinte, aşa cum se spune în popor, ar trebui să punem suflet în fiecare gest pe care îl facem către Dumnezeu şi să ne fie clar ce vrem de la El. De exemplu, atunci când facem metanii să simţim faptul că Îl rugăm pe Hristos să ne miluiască, deoarece semnificaţia metaniilor impusă de Biserică este „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. [ Aş mai adăuga aici că Sfinţii Părinţi spun că atunci când ne coborâm la pământ spunem „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” şi ne plecăm în faţa slavei lui Dumnezeu” iar când ne ridicăm spunem „miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi ne ridicăm în sensul că Hristos ne ridică din păcat ].

   O regulă de bază enunţată foarte frumos de Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj în cartea Şcoala rugăciunii pe care o recomand tuturor, spune că ar trebui să Îi dăm lui Dumnezeu ceea ce nouă ne-ar plăcea să primim, pentru că astfel dăm din toată inima. Dau acest exemplu într-un articol despre gesturi, pentru că, până la urmă, gesturile sunt tot rugăciune. Aş merge puţin mai departe. Cred că atunci când ne rugăm, fie prin cuvinte, fie prin gesturi, trebuie să facem atât cât considerăm noi că am putea să Îi dăm lui Hristos, dar în schimbul a ceea ce am făcut să fim mulţumiţi chiar dacă nu vom primi niciodată nimic. Chiar dacă va fi puţin, măcar va fi ceva curat şi dat din toată inima lui Hristos. Acest lucru e valabil inclusiv cu gesturile. Ar trebui să facem gesturi pe care să le trăim şi care să ne placă şi în schimbul cărora poate să nu aşteptăm nimic. Iar dacă aşteptăm ceva, să ne fie nouă foarte clar ce aşteptăm.

   Am cunoscut o persoană care nu putea atribui metaniilor semnificaţia „Miluieşte-mă, Dumnezeule”. Totuşi atribuindu-le o altă semnificaţie, aceea de „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate” şi făcând ascultare de duhovnic, de a face un anumit număr de mătănii pe zi, a reuşit să le facă cu sinceritate, din toată inima. Dacă atunci când le făcea cu prima semnificaţie simţea tulburare, deoarece acest mod de a se ruga nu o caracteriza, de îndată ce a început să facă mătăniile gândindu-se că prin ele vrea să Îi mulţumească lui Dumnezeu şi să Îi dovedească faptul că merită să se plece în faţa Lui pentru măreţia, înţelepciunea, dragostea Lui nemărginită, a simţit multă pace, bucurie şi dragoste în suflet. Hristos era cu ea.

   La fel cu închinăciunile sau cu statul în genunchi. Dacă acestea nu sunt pline de semnificaţie în inima creştinului, nu valorează nimic. Închinăciunile şi statul în genunchi ar trebui să denote respect[ şi aici aş adăuga că Sfinţii Părinţi spun că statul în genunchi şi închinăciunile denotă smerenia noastră faţă de Dumnezeu şi Sfinţi ], dar scopul nostru este să ajungem mai departe, să devenim atât de apropiaţi lui Hristos, încât să fim în relaţia tată-fiu, o relaţie plină de dragoste. Dacă statul în genunchi ajută când e făcut ca o jertfă pentru Hristos, totuşi această poziţie nu e esenţială (absolut necesar pentru Hristos este să arătăm dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, iar definiţia dragostei o găsim în Corinteni spusă foarte bine de Apostolul Pavel).

   Am o cunoştinţă care, de prea multă oboseală acumulată din viaţa de zi cu zi nu reuşeşte niciodată să stea în genunchi la rugăciune. Dar pentru ea nu e esenţial acest lucru, deoarece stresul şi nervii pe care îi suportă din partea celorlalţi sunt nevoinţă bine plăcută lui Dumnezeu. De altfel, a ajuns în situaţia în care Îl vede pe Hristos ca pe un Tată, astfel că simte că Îl iubeşte şi Îl respectă foarte mult, încât I-ar îndeplini orice dorinţă, numai că nu consideră că în faţa unui tată trebuie neapărat să stea în genunchi. Aşa cum în faţa tatălui ei biologic nu stă în genunchi, deşi îl iubeşte şi îl respectă foarte mult, persoana aceasta ştie că Hristos nu îi va cere neapărat să stea în genunchi în faţa Lui, cât îi va cere să Îl asculte cu toată inima, să respecte poruncile Lui şi să iubească. Hristos e prea smerit să îl intereseze poziţia în care stăm faţă de El, pentru El e mai important ce simţim în inima noastră. Dacă noi stăm în genunchi şi cârtim sau ne umplem de mândrie şi slavă deşartă, nu ne foloseşte la nimic. Dacă o facem din dragoste pentru Hristos, fără să ne ştie nimeni şi fără să aşteptăm răsplată pentru asta, atunci e de folos. Până la urmă, inclusiv la gesturi, nu numai la rugăciune, e important scopul cu care facem toate acestea, nu gestul sau cuvintele rostite.

   Eu consider că în timpul Liturghiei sau la rugăciune, orice gest pe care îl facem trebuie să fie făcut cu dragoste şi din toată inima, alfel mai bine nu îl mai facem. Dacă totuşi suntem forţaţi de împrejurări să facem un anumit gest pentru a nu-i sminti pe alţii, este bine să îl facem, chiar dacă în inima noastră trebuie să rămânem sinceri faţă de Hristos şi să Îi mărturisim deschis: „Doamne, ca să nu supăr pe aproapele meu fac gestul acesta şi, din nefericire, nu pentru slava Ta, nu pentru că aş simţi”. Cu siguranţă gândind astfel, fără să ne mândrim, Dumnezeu ne va da în timp o semnificaţie pentru metanii, închinăciuni, stat în genunchi sau semnul crucii.

   Cu alte cuvinte, nimic nu se face în timpul rugăciunii, fie ea particulară sau colectivă în biserică, de dragul de a fi făcut, doar pentru că aşa se face. Totul trebuie umplut cu semnificaţie, totul trebuie simţit foarte profund. Dacă am ajuns la această etapă, în care vom conştientiza că semnificaţia gesturilor contează mai mult pentru Hristos decât gestul în sine, cu alte cuvinte Îl interesează ce este în inima noastră, nu e cazul să renunţăm la metanii sau închinăciuni, cum fac protestanţii. Vom merge mai departe şi vom considera că e bine să le facem în forma în care ne-a rămas de la Sfinţii Părinţi, pentru că ştim că îi sunt plăcute lui Dumnezeu, o vom face din supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Atunci gesturile acestea vor fi un semn al libertăţii noastre depline şi al dragostei faţă de Dumnezeu.

   Aş vrea să mai adaug şi eu ceva. Şi în privinţa citirii rugăciunilor din cărţi lucrurile stau la fel. Nu trebuie să le citim ca pe nişte poezii sau ca pe nişte cărţi la care trebuie să fim atenţi sau în unele cazuri să fim plăcuţi impresionaţi de cât de frumoase sunt rugăciunile. Nici nu trebuie să le vedem ca pe un canon. Ci trebuie să ni le impropiem. Adică să considerăm acele cuvinte că noi le spunem la Hristos şi că vin din inima noastră. Spun din inimă şi nu din gură sau minte deoarece în cazul acesta e pericolul să se transforme şi asta în formalism ( cum se întâmplă şi la protestanţi deşi ei nu realizează. Ei spun că nu zic rugăciuni din cărţi ci din inima lor dar vedem că la mulţi spun tot timpul acelaşi model de rugăciune în sensul că s-au obişnuit într-un formalism ). La fel şi cu rugăciuniea lui Iisus sau altele. Nu trebuie spuse ca nişte incantanţii sau exerciţii lipite de respiraţie ci simplu să-i cerem la Hristos să ne miluiască.