Despre cip-uri RFID

Pentru mulți nu e nimic nou din ceea ce vă spun mai jos. Am primit un mail destul de interesant despre cip-urile RFID.

Cercetători de la Universitatea Massachusetts au demonstrat că acele carduri cu CIP RFID nu au nici un fel de protecție. Un răuvoitor poate cumpăra un cititor de RFID de pe internet cu vreo 200$, poate culege informații, poate să le copieze și să le folosească pentru a face tranzacții. Un hacker poate să scaneze numărul cardului, data expirării și numele de pe card, chiar dacă îl ținem în rucsac sau în portofel. Mai multe informații în studiul din link.

Atenție mare, tehnologia nu e întotdeauna folositoare. Dacă considerați important, dați mai departe.

 

Studiul la care se face referire: techreport

Anunțuri

Schimb de căldură la temperatură constantă

instalatie_abur

Aș vrea să discut aici despre un lucru interesant ce mi s-a adus la cunoștință anul trecut la Bazele Termodinamicii Tehnice dar care mi-a atras atenția la seminarul de Producerea Energiei Electrice și Termice și anume: schimbul de căldură la temperatură constantă.

Noi știm că atunci când punem în contact 2 corpuri având fiecare temperatură diferită, cele două vor tinde să își niveleze temperaturile ajungând astfel la o temperatură de echilibru. Acest principiu e la baza alcătuirii termometrelor și acesta ne spune că în general când ne măsurăm temperatura cu termometrul nu obținem cu adevărat temperatura noastră ci o temperatură de echilibru dintre corpul nostru și termometru.

Continuă lectura

Șirul lui Fibbonacci

În Matematică există o infinitate de șiruri de numere, care au la bază o formulă, pe baza căreia se generează elementele șirului. De exemplu șirul de numere prime: „2, 3, 5, 7, 11, 13, 17, 19, 23, 29, 31, 37, 41, 43, 47, 53, 59, 61, 67,… 97, 101, 103,…2n+1,…2n+1” este format din numere care se împart exact doar la 1 și la ele însele. Sau șirul de numere pare naturale: „2, 4, 6, 8, 10, 12, 14, 16, 18, 20, 22…n” a cărui elemente se împart exact la doi ( n=2p). Sau șirul de numere formate din puteri ale lui 3: „3, 9, 27, 81, 243, 729, 2187…” care mai poate fi scris și „31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39,…”.

Printre infinitatea de șiruri existente în lumea matematicii, italianul Leonardo of Pisa, cunoscut și sub numele de Fibonacci, a descoperit un șir de numere extraordinar de interesant: „0, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, 233, 377, 610, 987, 1597…”. Formula pe baza căruia se obține acest șir este una foarte simplă:

Primele două elemente ale șirului sunt 0 și 1, iar al treilea element se obține aduându-le pe primele două: 0+1 = 1. Al patrulea se obține aduându-le pe al treilea cu al doilea (2+1=3). Al cincilea se obține aduându-le pe al patrulea cu al treilea (3+2=5), și tot așa, până la infinit. În figura de mai jos puteți observa mai bine cum se obțin elementele șirului, prin adunarea celor două care le preced.

Continuă lectura

Datarea radiometrică și dinozaurii

Despre datarea radiometrică

În acest articol voi citi fragmente din articolul „Credința în datarea radiometrică” scris de Curt Sewell. Acest articol încearcă să răspundă la întrebare: „Cum pot creaționiștii să se aștepte ca oamenii să accepte ideea pământului tânăr, când, prin datarea radiometrică, știința a dovedit că pământul are miliarde de ani vechime?”

Publicul larg crede că rezultatele radiometrice sunt solide și deci se poate dovedi că sunt de încredere. Dar literatura de specialitate arată altceva. John Woodmorappe a făcut o cercetare extinsă a literaturii, examinând 445 de articole tehnice din 54 de reviste de geocronologie și geologie cu autoritate. Rapoartele menționate enumeră peste 350 de date, măsurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult vârstele atribuite fosilelor găsite în același strat. Ele acopereau vârstele „așteptate” de la 1 la peste 600 de milioane de ani. În aproape toate cazurile de discrepanță s-au acceptat datele fosilelor. Datele radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui cercetător: „în general, se presupune că datele ce intră în marja de corectitudine sunt corecte și publicate, dar cele ce nu concordă cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepanțele nu sunt explicate complet”.

Continuă lectura

Problema cu barca și piatra – varianta inginerească

Zilele trecute colegul de cameră a dat un interviu la Microsoft și i s-a dat următoarea problemă: un om cu o piatră în mână se află într-o barcă care e pe un lac. Omul aruncă piatra în apă. Ce se întâmplă cu nivelul apei?

Colegul a răspuns, ca și mine de altfel, că nu se modifică cu nimic nivelul apei. Care era logica noastră? Omul, barca și piatra împreună ocupă un anumit volum în apă iar odată aruncată piatra în apă volumul respectiv partea din volum care dispare aruncând piatra din barcă se suplinește cu piatra aruncată în apă.

Problema a ajuns și la profesoara de Mecanica Fluidelor ce ne-a demonstrat că gândind inginerește lucrurile nu stau așa cum ar părea logic. Aveți demonstrația mai jos. 🙂

Continuă lectura

A fost descoperit bosonul Higgs

Citez din http://www.yoda.ro/stiinta/video-cercetatorii-de-la-cern-au-descoperit-particula-lui-dumnezeu.html :

Particula descoperita are o greutate de 125-126 GeV, adica este de 130 de ori mai grea decat protonul din centrul unui atom

VIDEO Cercetatorii de la CERN au descoperit  particula lui Dumnezeu

Cercetatorii de la CERN (European Organization for Nuclear Research) au anuntat miercuri ca sunt aproape siguri ca au descoperit bosonul Higgs.

Particula este in centrul atentiei lumii stiintifice de 45 de ani, datorita teoriei lui Peter Higgs ce explica mecanismul prin care bosonul respectiv confera masa celorlalte particule elementare.

Continuă lectura

Teoria superstringurilor(2)

Conform filmuleţului de mai sus, dacă considerăm dimensiunea 1 ca o linie între 2 puncte atunci dimensiunea 10 reprezintă toate universurile posibile în care fiecare univers conţine toate alegerile posibile ce pot fi în respectivul univers adunate într-un punct. Filmuleţul mai spune că acolo lucrează stringurile.

Acum dacă am considera că Dumnezeu este în a 10-a dimesiune ( sau poate chiar într-o a 11-a dimensiune ) am avea explicaţia perfectă pentru atribuţiile date lui Dumnezeu de atotcunoscător, dincolo de timp şi atotînţelept. Dumnezeu fiind în a 10-a dimensiune e dincolo de timp ( care e cam a 4-a dimensiune ); El ştie toate alegerile pe care poate să le facă un om şi cum aceste alegeri influenţează viaţa lui ( cam a 7-a dimensiune dacă nu mă înşel ) şi poate interveni în orice timp al omului ( a 5-a dimensiune ). În acelaşi timp putem considera pe îngeri şi demoni că s-ar afla în a 5-a dimensiune considerând cunoştinţele şi influenţa lor care totuşi nu sunt la măsura lui Dumnezeu.

Poate unii vor spune că văzând lucrurile aşa pare-se că nici Dumnezeu nu e aşa de atotputernic după cum spune religia. Totuşi mai trebuie adăugat ceva la ce am spus. El poate e în a 10-a dimensiune dar El este şi Creatorul celor 10 dimensiuni. Totuşi uitaţi cum fizica poate explica ştiinţific înainte-vederea sfinţilor sau pronia atotcunoscătoare a lui Dumnezeu.

Teoria superstringurilor

[sursa] Revista Time l-a desemnat Omul Secolului XX. Albert Einstein a avut trei mari teorii, dintre care numai două sunt cunoscute la scară largă. Prima, Legea Specială a Relativităţii, enunţată în 1905, ne-a dat formula E = mc2, care a condus la fabricarea bombei atomice şi a dezlegat misterul stelelor. A doua mare teorie a savantului de geniu a venit sub forma Legii Generale a Relativităţii, din 1915, care a adus în discuţie ideea plierii spaţiului, Big Bang-ul şi găurile negre. Dar mulţi nu ştiu că poate cea mai mare dintre teoriile sale abia urma să iasă la lumina şi nu a fost niciodată definitivată: „o teorie a tuturor lucrurilor”, cunoscută şi că „teoria întregului”. Realizarea de căpătâi a lui Einstein avea să fie teoria câmpului unificat, o încercare de a „a intra în mintea lui Dumnezeu”.

Încă din timpul vieţii marelui geniu, comunitatea ştiinţifică împărtăşeşte credinţa că forţele fundamentale, observabile în natură, au existat în primele momente ale Universului sub forma uneia singure, din care au evoluat, treptat, celelalte. Această teorie ambiţioasă, care a rămas, de peste o jumătate de secol, la stadiul de deziderat, ar vrea să explice cum cele patru forţe fundamentale pot fi exprimate că manifestări diferite ale aceluiaşi fenomen. James Maxwell este cel care a făcut primul pas în sensul acestei unificări, descoperind formule matematice care indicau că electricitatea şi magnetismul sunt faţete – aparent diferite – ale unui singur fenomen. La un secol după acel moment, s-a dovedit şi că forţa electromagnetică şi cea nucleară slabă sunt, la rândul lor, forme diferite ale aceleiaşi manifestări mai complexe.

Câte forţe guvernează Universul?
Din nefericire – sau, cine ştie? poate spre binele umanităţii -, cea de-a treia încercare a lui Einstein a eşuat. El şi-a petrecut ultimii 30 de ani din viaţă pe urmele unei ecuaţii, probabil nu mai lungă de câţiva centimetri, ce trebuia să explice TOATE fenomenele fizice. Totul, de la Creaţie, la supernove, la atomi şi molecule, poate chiar ADN-ul, oamenii şi dragostea ar fi urmat să fie explicate de această ecuaţie. Dacă ar fi fost descoperită, ar fi reprezentat realizarea supremă a peste 2.000 de ani de investigaţii asupra naturii spaţiului, încă din vremurile când grecii se întrebau deja care este cea mai mică particulă şi cea mai mică unitate spaţială. Deşi există multe întrebări rămase fără răspuns, astăzi, cea mai importantă şi, până la urmă, singura candidată pentru poziţia de Teorie a Întregului este teoria superstringurilor, definită în hiperspaţiu decadimensional (în 10 dimensiuni). Această teorie ar putea oferi, într-o zi, răspuns unora dintre cele mai profunde întrebări despre Univers, ca de exemplu:

– Ce s-a întâmplat înainte de Big Bang?
– Este posibilă construirea Maşinii Timpului?
– Putem găuri spaţiul?

Puterea acestei teorii nu numai că a cutremurat întreaga lume a Matematicii şi pe cea a Fizicii, dar este şi cea mai nebunească teorie propusă vreodată. Astăzi, cunoaştem că întregul nostru univers este guvernat de patru forţe fundamentale:

– forţa gravitaţională, care ne împiedică să “cădem” de pe planetă în spaţiul cosmic şi care previne explozia stelelor, gigantice bombe cu hidrogen, impunându-le să facă implozie la sfârşitul vieţii;
– forţa electromagnetică, responsabilă de transmiterea luminii şi a celorlalte forme de radiaţie din spectrul electromagnetic; permite iluminarea oraşelor noastre şi alimentarea laserelor şi a computerelor de care ne folosim;
– forţa nucleară slabă, responsabilă pentru fenomenul de dezintegrare radioactivă, o forţă resimţita atunci când două particule elementare se află în contact sau la distanţă foarte mică una de cealaltă;
– forţa nucleară tare, cea mai puternică dintre cele patru, care ţine laolaltă, în nucleul atomic, protonii, neutronii şi alte particule subatomice.

Gravitaţia poate fi descrisă prin teoria generală a relativităţii a lui Einstein. Materia curbează spaţiul din jurul ei, creând, în acest fel “forţa” gravitaţională. Să ne imaginăm o furnică ce merge pe o bucată de hârtie mototolită. Insecta ar putea crede că există o “forţă” misterioasă care o trage când spre stânga, când spre dreapta. Dar noi ştim că acolo nu acţionează nicio forţă de natură să tragă furnica: este numai o bucată de hârtie mototolită care o împinge dintr-o parte în cealaltă. Nu este gravitaţia cea care atrage, ci spaţiul gol cel care împinge.

Celelalte trei forţe pot fi descrise de mecanica cuantică, a cărei istorie este una tumultoasă. Prin anii ’50 ai secolului trecut, atunci când primele semene ale particulelor “fundamentale” erau lansate din acceleratoarele de particule ale vremii, J. Robert Oppenheimer (părintele bombei atomice) era atât de exasperat de amploarea cercetărilor din domeniu, încât avea să declare că “Premiul Nobel pentru Fizică din acest an va fi câştigat de fizicianul care NU va fi descoperit o noua particulă.” Atât de multe particule “esenţiale” au fost descoperite în acea vreme, fiecare purtând ciudate nume greceşti, încât şi Enrico Fermi (descoperitorul fisiunii nucleare) mărturisea, ironic: “Dacă aş fi ştiut că există atât de multe particule, m-aş fi făcut botanist şi nu fizician.”

Dar, după ani de încercări sterile şi după cheltuirea a miliarde de dolari, fizicienii au unificat cele trei forţe cuantice în ceea ce poartă astăzi denumirea de Model Standard, bazat pe o multitudine de particule numite quarci, leptoni, bosoni Higgs, particule Yang-Mills, gluoni, bosoni W. Toate fenomenele fizice cunoscute pot, în principiu, să fie descrise prin aceste două mari teorii, relativitatea şi mecanica cuantică. Totuşi, deşi ele reprezintă cei doi piloni pe care toată cunoaşterea fizică se sprijină, diferă una de cealaltă în aproape toate aspectele, iar motivul pentru care acest lucru se întâmplă este un mister. Prima teorie se bazează pe curbarea suprafeţelor line, ceea ce vizează lumea la scară uriaşa. A două este fundamentată pe mici “pachete” discrete de energie, numite cuante, şi explică lumea la scară infimă, lumea atomică.

O teorie nebunească – dar, oare, îndeajuns de nebunească?

Din nefericire, orice încercare de a îmbina cele două mari reguli a eşuat. Unele dintre cele mai luminate minţi ale secolului au orbitat în jurul acestei probleme, doar pentru a da greş. Fizicianul Freeman Dayson a spus că drumul către teoria câmpului unificat este “pavat cu cadavre”. Niels Bohr (cercetător care a adus contribuţii esenţiale la cunoaşterea structurii atomului) a participat, la un moment dat, la o întâlnire în cadrul căreia laureatul Nobel Wolfgang Pauli îşi prezenta propria versiune a teoriei câmpului unificat. Atunci, Bohr s-a ridicat şi a spus: “Domnule Pauli, noi, cei din spate, suntem cu toţii de acord că teoria dumneavoastră este nebunească. Dar nu reuşim să cădem de acord dacă este suficient de nebunească pentru a avea vreo şansă să fie corectă”. Ne confruntăm, probabil, cu cea mai mare provocare a tuturor timpurilor, unirea tuturor celor patru forţe fundamentale într-o imagine de ansamblu consistentă şi coerentă. În prezent, singurul candidat viabil pentru a ocupa poziţia de teorie a întregului este teoria superstringurilor.

Teoria superstringurilor combină relativitatea şi mecanica cuantică într-un mod elegant şi intuitiv. În primul rând, descrie milioanele de particule cuantice ale naturii ca reprezentând, fiecare, o “notă” pe o coardă (string) vibrantă. Este suficient să ne gândim la corzile unei viori. Nimeni nu susţine că A sau B ar fi mai importante decât C. Ceea ce contează este coarda în sine. Conform teoriei superstringurilor, dacă am avea un supermicroscop şi ne-am uita la un electron, am putea vedea o coardă ce vibrează într-un anumit fel. Coarda este extrem de mică (10-33 centimetri), aşa încât electronul pare doar ca un punct pentru noi. Dacă agităm coardă, astfel încât să vibreze într-un mod diferit, atunci electronul s-ar putea transforma în altceva, că de exemplu un quark, elementul fundamental al protonilor şi neutronilor. O mai agităm o data şi coarda ar putea vibra în modul caracteristic fotonilor (quante de lumină). Încă o scuturare poate o va transforma într-un graviton (quanta gravităţii).

În fapt, setul colectiv de vibraţii corespunde întregului spectru de particule cunoscute. În loc să se postuleze milioane de particule diferite, este suficientă postularea unui singur obiect, şi anume superstringul. Particulele sub-atomice sunt note pe “supercoardă”. Trupurile noastre însele sunt simfonii de stringuri, iar legile fizicii sunt legile armoniei superstringului. Teoria superstringurilor poate explică chiar şi gravitaţia. Atunci când supercoarda se mişcă prin spaţiu şi timp, fragmentându-se şi reunindu-se în alte stringuri, forţează continuumul spaţiu-timp din jurul sau să se curbeze, întocmai cum aveau să prezică ecuaţiile lui Einstein. Cu alte cuvinte, chiar dacă Einstein nu ar fi visat măcar la teoria relativităţii, am fi putut-o descoperi prin recenta premisă a superstringurilor.

Unii pentru, alţii împotrivă

Desigur, această teorie are şi detractori. Mulţi evidenţiază faptul că ea susţine ideea conform căreia Universul este definit printr-un hiperspaţiu format din 10 dimensiuni, ceea ce sună mai degrabă ştiinţifico-fantastic decât… fizic. Faptul că Universul pe care noi îl conştientizam există în patru dimensiuni (trei spaţiale şi una temporală ) este indiscutabil. Orice obiect din Univers, de la vârful nasului oricăruia dintre noi până la cea mai îndepărtată stea, poate fi localizat prin numai trei coordonate: lungime, lăţime şi înălţime. De asemenea, dacă ar fi să facem şi o încadrare temporală, atunci putem descrie orice eveniment din Univers în numai patru rubrici de numere.

Totuşi, teoria superstringurilor descrie Universul în 10 dimensiuni şi nu în patru. Pentru a explica unde sunt celelalte 6 dimensiuni nepercepute, fizicienii spun că numai la origini Universul a fost decadimensional. În momentul consumării Big Bang-ului, din raţiuni pe care nu le putem înţelege, şase dimensiuni au colapsat, în timp ce restul de patru s-au extins. Într-un fel, Universul nostru, cel cunoscut, s-a expandat în detrimentul unui univers geamăn, redus la dimensiuni microscopice.

Alţi critici ai teoriei superstringurilor susţin că un accelerator de particule suficient de puternic încât să o testeze şi să o confirme ar trebui să fie de dimensiunea galaxiei. Dar, în cea mai mare măsură ştiinţa se face şi se deduce în mod indirect, nu direct. Nimeni nu a fost vreodată pe Soare şi nici nu a văzut o gaură neagră, şi totuşi ştim din ce este făcut cel dintâi şi am descoperit 20 dintre cele din urmă. În mod similar, am putea fi capabili să detectăm ecouri ale celei de-a zecea dimensiuni cu ajutorul lui Large Hadron Collider. Există şi unele păreri cum că problema va fi rezolvată pur matematic. Odată ce teoria va fi completată, ar trebui să reflecte nu doar originea Universului, dar sa si incadreze perfect în peisaj masele de quarci, leptoni, particule Higgs şi altele.

Pasager în Maşina Timpului

Deşi teoria cuantică are aplicaţii practice imediate, există şi o ramură fizică a acestei regiuni devotată unei aplicaţii mai degrabă fantastice: călătoriile temporale. În mod surprinzător, ecuaţiile lui Einstein admit posibilitatea acestui gen de mişcare prin timp. Dar ar putea fi nevoie de întreaga putere a teoriei câmpului unificat pentru a calcula dacă acest lucru este, într-adevăr, posibil sau nu. În 1949, colegul de la Institutul de Studii Avansate al lui Einstein, marele matematician Kurt Goedel, a demonstrat că propriile ecuaţii ale lui Einstein permiteau călătoria în timp. Dacă Universul s-ar roti, iar un individ s-ar roti în jurul Universului, el ar putea să ajungă înapoi înainte de momentul plecării sale. Totuşi, în memoriile lui, Einstein a menţionat că soluţia lui Goedel ar putea fi uşor demontată pe temeiuri fizice. Universul nostru se extinde, nu se învârte. Dar această menţiune nu face, la urma urmei, decât să confirme că, dacă Universul nostru într-adevăr s-ar roti, călătoriile temporale ar fi un fenomen comun. De atunci, au fost descoperite în ecuaţiile lui Einstein sute de soluţii referitoare la acest fel de activitate. Între ele se număra:

– un cilindru rotitor infinit, care ar permite călătoria în timp dacă cineva ar putea călători în jurul cilindrului;
– corzile cosmice, care ar permite călătoria temporală dacă s-ar ciocni între ele;
– o gaură neagră învârtindu-se, care ar deveni un inel rotitor, astfel încât oricine ar trece prin el să cadă printr-o gaură de vierme (podul Einstein-Rosen), care ar conecta două regiuni diferite ale spaţiului şi timpului;
– materia negativă, care, găsită în cantitate suficientă, ar putea deschide o gaură de vierme suficient de mare încât o excursie înapoi în timp să nu presupună complicaţii mai mari decât zborul cu un avion;
– energia negativă, care, în mod similar materiei de acelaşi fel, într-o concentraţie mare, ar deschide o gaură de vierme. O versiune a “vitezei warp” s-ar putea obţine dacă cineva ar putea lărgi spaţiul dinaintea sa şi l-ar comprima pe cel din spate prin acest tip de energie.

O teorie a întregului, a tuturor lucrurilor, ar putea susţine şi explica paradoxurile întâlnite în poveştile despre călătorii în timp: ce se întâmplă atunci când îţi ucizi un strămoş înainte că tu să te fi născut? Pentru că, teoretic şi logic, dacă cineva ar putea face acest lucru, ar însemna că el nu se va mai fi născut şi nu ar avea, deci, cum să comită crima. Este posibil că Universul să se rupă pur şi simplu în două atunci când cineva modifică trecutul. “Râul timpului” se bifurca în două cursuri diferite. Dacă cineva s-ar întoarce în timp şi l-ar salva pe preşedintele Kennedy de la asasinare, spre exemplu, atunci îl va fi salvat pe preşedintele Kennedy al altcuiva, deoarece propriul sau trecut nu poate fi schimbat; în lumea din care vine, Kennedy va fi în continuare mort.

Dar nu e cazul să ne facem prea multe procese de conştiinţă pe marginea problemei, deoarece nu va inventa nimeni foarte curând maşina timpului. Materia negativă nu a fost văzută niciodată (ea cade în sus, nu în jos) şi este nevoie de o cantitate fantastică de energie atât pozitivă, cât şi negativă, denumită energia Planck (de miliarde de ori mai mare decât energia LHC-ului) pentru a înfăptui teoriile Şi, chiar dacă am dispune de energia necesară unei călătorii în timp, tot nu am avea de unde să ştim dacă maşinăria creată ne-ar putea transporta în siguranţă înainte şi înapoi prin vremuri.

În prezent, teoria superstringurilor a evoluat de la stadiul de teorie de nişă a Fizicii la statutul de arie dominantă de cercetare, generatoare de zeci de mii de lucrări scrise. Edward Witten, de la Institutul de Studii Avansate, unul dintre principalii cercetători ai teoriei stringurilor, a făcut recent o altă descoperire, conform căreia ar putea exista şi o a 11-a dimensiune ascunsă. Dar astăzi probabil că nimeni nu are capacitatea de a stabili implacabil şi definitiv teoria şi de a formula răspunsuri – sau măcar întrebări corecte -referitor atât la ceea ce a fost înainte de Big Bang, cât şi la chestiunea călătoriei temporale – dacă este un fenomen măcar posibil, nu neapărat la îndemâna omului

Tehnologia viitorului

Mai sus sunt nişte filmuleţe despre lucruri realizabile în viitorul apropiat. Vrăjmaşul are la bază virtualitatea, minciuna, înşelarea. Vrăjmaşul lucrează prin imaginaţie, prin virtualitate. Lumea se apropie tot mai tare de virtualitate. Ne apropiem de ziua în care nu vom mai putea face diferenţa între realitate şi virtualitate.

Patimile noastre sunt nişte demoni ce au putere asupra noastră doar prin gândurile noastre, putere care şi ea e limitată de Hristos. Şi totuşi uitaţi cum demonii îşi câştigă un rol în lumea aceasta. Toate acele gânduri le transformă în realitate prin intermediul tehnogiei. Adică prin intermediul tehnologiei demonii încep să prindă contur şi formă, încep să aibă o putere tot mai mare de a activa printre oameni.

În aceste filmuleţe ne este prezentat totul frumos şi perfect, ne este prezentat o lume perfectă, o lume fără Dumnezeu şi fără patimi, o lume de roboţei. Dar oamenii nu sunt roboţei iar patimile fiecăruia sunt gata să iasă la iveală. Poate generaţia de acum nu va fi aşa de lovită de tehnologie dar în câţiva ani copiii, noile generaţii vor creşte în aceste lumi virtuale fiind neglijate tot mai tare de părinţi.

Ca să înţelegeţi vremurile tulburi în care ne aflăm imaginaţi-vă că Bau-Bau de sub pat şi toţi monştii de sub pat şi din dulapuri au pentru prima oară puterea să se arate la lumină. Imaginaţi-vă că s-a pornit o petrecere şi toţi se îmbată şi se bucură de petrecere iar monştrii deschid o uşă către lumea reală în timpul acesta. Imaginaţi-vă situaţia cu calul troian.

Trăim nişte vremuri tulburătoare. Controlul oamenilor prin cip se poate să nu fie posibil niciodată. Dumnezeu ştie. Dar chiar dacă nu va fi posibil totuşi dezvoltarea tehnologiei şi a virtualităţii ne arată că va veni o înrobire, o înrobire ce nu va putea avea ca scuză un implant ce te obligă să faci ce vrea el ci o înrobire dată de propriile tale patimi.

Mai e un înţeles demonic la dezvoltarea tehnologiei virtuale. Oamenii se izolează tot mai tare unul de altul odată cu dezvoltarea tehnologiei. Acum, cu noile tehnologii, oamenii vor putea să facă real acel turn babilonic al egoismului în care să se încuie şi atunci Hristos nu va mai putea în nici un fel să-i scoată de acolo. Orice necaz ar avea se bagă în acele lumi virtuale ( imaginaţi-vă o maşinărie în care să vă puteţi crea propriile lumi şi să puteţi să trăiţi în ele ) şi nu se mai smereşte omul ci se închide tot mai tare în universul lui, în mintea lui, ajungând prizonier a propriei lui minţi, a propriei lui înşelări. Nu-i mai trebuie soţ/soţie care are tot felul de fiţe ci poate avea pe cineva virtual şi care e perfect; nu-i mai trebuie copii şi familie că poate avea totul virtual. Deja oamenii joacă pe facebook jocuri în care îngrijesc o fermă dar oare câţi din ei stau să aibă grijă de un pământ în lumea reală?

Singura şansă ce ne aşteaptă este în viaţa în Hristos. Cu cât trece timpul oamenii vor fi nevoiţi tot mai tare să facă o alegere clară: Hristos sau lumea. Iar cei care Îl vor fi ales pe Hristos vor deveni oameni adevăraţi, sfinţi adevăraţi şi nimeni nu-i va băga în seamă fiind toţi preocupaţi de virtualităţile lor şi lăsând pe alţii să aleagă pentru ei. Ba mai mult, oamenii credincioşi vor fi o problemă pentru cei împătimiţi deoarece prin viaţa şi predica lor le va ataca lumea lor virtuală perfectă şi de asta poate chiar vor căuta să-i omoare.